Preotul turdean Ioan Opriș, erou și martir al neamului

Suntem în anul Centenarului Marii Uniri, de aceea se cuvine să aruncăm o privire în urmă spre cei care, cu mari sacrificii, chiar cu prețul vieții, au schimbat cursul istoriei, reușind să realizeze năzuința de veacuri a românilor din Transilvania, unirea cu ­Patria-mamă, cu frații de peste munți. În perioada premergătoare Adunării de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, în condițiile dezmembrării Imperiului Austro-Ungar, ca rezultat al Primului Război Mondial, românii ardeleni, cu de la sine putere și prin propria lor voință, și-au ales consilii locale, au format Gărzi Naționale locale (înarmate), preluând administrația comunelor și a satelor.

În astfel de momente cruciale apar și personalități care intră în istorie, ­fiindcă se identifică cu aspirațiile celor mulți, își asumă mari responsabilități și riscuri de dragul înfăptuirii unor idealuri.

Pe parcursul veacurilor, aici, în Transilvania, purtătorii de steag românesc pentru unitate de credință, limbă, neam și țară au fost preoții, dar și dascălii, prin puținele sate pe unde existau școli românești.

În toamna anului 1918, nici Cristișul, mica localitate de lângă Turda, nu a rămas în afara acelor frământări și evenimente. Ca și în satele din jur: Luna, Grind (Luncani), Agârbiciu (Viișoara), Hărastăș (Călărași), țăranii de aici au ajuns aproape la limita foametei și, alungând paza, au intrat cu forța în conacul moșierului evreu maghiarizat Simion Mendel, luând cereale din hambarele pline ale acestuia. Pentru apărarea averii mo­șierului, au intervenit cu brutali­tate jandarmii. Țăranii au strigat: „Dacă trageți foc, noi punem foc!”

Tușe biografice

Paroh în Cristiș era părintele Ioan Opriș, născut în 1878 în satul Dumbrava, comuna Căpuș, o localitate pe la jumătatea drumului dintre Cluj și Huedin. După școala primară făcută în sat, a urmat Gimnaziul maghiar la Huedin, apoi studiile teologice la Seminarul Andreian din Sibiu (1895-1898). Aici a avut profesori pe cei mai de seamă oameni ai vremii, atât ca pregătire intelectuală (cu doctorate luate la Viena, Berlin sau Budapesta), cât și prin implicarea lor în lupta românilor pentru drepturi și libertăți. Mulți dintre dascălii săi făcuseră ani grei de temniță la Seghedin sau la Vaț pentru sprijinirea Mișcării Memorandiste din 1892. Tocmai de aceea studenții teologi își vedeau profesorii de la catedră ca pe niște adevărați eroi: „Seghedine, Seghedine,/ Pline-s temni­țele-n tine/ Pline-n tine și în Vaț/ De Români nevinovați.”

Așa cum arătam mai sus, într-un mare număr de localități din jurul Turzii și din tot Ardealul au avut loc un fel de răscoale țărănești locale, soldate cu alungarea grofilor și a nemeșilor, după care a urmat devastarea averilor acestora, ținta principală fiind cerealele care să asigure hrana zilnică a familiilor nevoiașe. Jandarmii unguri se dedau la tot felul de atrocități, se comit represiuni criminale în toată Transilvania. Și armata maghiară recurge la execuții împotriva unor români pentru lipsa de loialitate față de statul maghiar.

În aceste condiții, pentru a opri omorurile comise de maghiari, din ură și disperare, avocatul dr. Amos Frâncu, președintele Orga­nizației militare din Ardeal, lansează la Cluj, în 28 octombrie 1918, o fulminantă chemare sub arme a populației românești din Apuseni. Reproducem în întregime acel manifest*, fiindcă a avut un rol hotărâtor în evoluția evenimentelor ulterioare:

MOȚILOR, FRAȚILOR,
Împăratul și-a dezlegat supușii de jurămintele silnice. Nu mai este împărat! Robia străină trage de moarte! Ceasul izbăvirei a sunat! Noi românii stăpâni suntem pe soarta noastră! Ne vom croi soarta cu armele în mână.

LA ARME!
La arme pentru unirea tuturor românilor. În '48 Moții strigat-au la Blaj: Noi vrem unirea cu țara.
Unirea aduce în dar: Pământ și Libertate! De la voi viteji de pe Arieș, Someș și Criș așteaptă obștea să încingeți întâi armele.
Tot ce ne-au răpit regii Ungariei și stăpânii străini ai Ardealului; pășuni, păduri și băișaguri, ni le va da România și Regele ei nebiruit! Ne vor da cu amândouă mâinile tot ce au cerut Horea și Iancu.
Noi ofițerii și soldații români din Ardeal i-am jurat credință Regelui României!
De la voi, Moților, fraților, așteptăm să ne urmați cei dintâi.
LA ARME! Fără arme nu-i drept, nici pace, nici țară!
Uniți cu frații de pretutindeni, România să fie una și nedes­părțită ca Sfânta Treime!
Am luat eu, Dr. Amos Frâncu, nepot de tribun, vechi apărător al Moților comanda! Din încre­dințarea ofițerilor și soldaților eu poruncesc ca tribunii de altădată. Pentru tot ce poruncesc și făgăduiesc stau bun cu capul și cinstea!
Fraților! Adunați-vă la Abrud, Câmpeni, Zlatna, Gilău, Huedin, Brad, Hălmagiu. Acolo lăsați gărzi de pază și porniți la Cluj și Bălgrad, cum vă vine mai aproape! Desfaceți steagul românesc! Țineți rânduiala ostășească.
Grijiți pădurile și băișagurile ca ochii din cap! Ale voastre vor fi prin legea românească!
Păziți viața, avutul și pacea tuturor!...
LA ARME! Se ridică din morminte Horea la Bălgrad, Iancu la Țebea, Axente la Blaj.
Vă chem, în numele lu Cristos, LA ARME!

Tipărit în nenumărate exemplare, acest manifest a fost răspândit în aproape toate loca­litățile din Apuseni. Această „Chemare la arme” a ajuns și la preotul ortodox Ioan Opriș din Cristiș, care a citit-o sătenilor.

Înțelept mediator cu suflet de părinte

După conflictul de la ferma lui Simion Mendel din Cristiș, jandarmii maghiari urmau să facă arestări. Preotul a intervenit în rezolvarea problemei. Pentru a-i proteja pe săteni de arestări și represalii, neștiind cum vor evolua lucrurile, i-a îndemnat pe enoriași să ducă înapoi cerealele luate de la fermă. Aceștia l-au ascultat, i-au urmat sfatul și au dus înapoi o parte din cereale, cât mai aveau, iar administratorul se arăta mulțumit, fiind bucuros că țăranii sunt potoliți, nemaiexistând riscul unei eventuale devastări sau incendieri.

Era în pregătire alegerea delegaților pentru Adunarea de la Alba Iulia. În ziua de 6 noiembrie 1918, preotul împreună cu sătenii, în curtea bisericii din Cristiș, au întâmpinat cu entuziasm o dele­gație de fruntași români formată din dr. Augustin Rațiu (nepot al memorandistului dr. Ioan Rațiu) și medicul dr. Sever Mureșan. Au venit cu o trăsură și pentru întâia oară fluturau un drapel românesc.

Omorât pentru dragostea de țară

După plecarea acestora în aplauzele obștii, dinspre comuna vecină Poiana sosește cu o căruță un grup de jandarmi unguri. Aceștia văd mulțimea adunată și preotul din ușa bisericii în fruntea lor. Un jandarm cu glasul clocotind de ură răcnește în limba maghiară, pe care toți o înțelegeau: „Nu mai lătra, popă spurcat!”, apoi, în furia lui oarbă, își îndreaptă pușca spre preot și trage. Preotul cade, în consternarea mulțimii, murind două zile mai târziu, în 8 noiembrie 1918. Avea doar 39 de ani.

Omorât pentru că a permis arborarea drapelului românesc și pentru că a organizat ceremonia depunerii jurământului de credință al sătenilor din Cristiș, față de drapelul românesc ce simboliza idealul reîntregirii României Mari, preotul Ioan Opriș a fost „prima jertfă pentru idealul nostru naţional pe Câmpul lui Mihai Viteazul de lângă Turda”, după cum scria, la vremea respectivă, Foaia Poporului, în numărul din 15 noiembrie 1918.

Solidaritatea mulțimii și cea a statului

Tragismul și ticăloșia crimei sporesc prin faptul că rămâneau în urmă o soție disperată, văduvă, fără nici o avere, cu șapte copii minori, dintre care cel mai mic, Remus, de numai câteva luni. Prin intermediul presei româ­nești, vestea despre omorul din Cristiș se răspândește în toată Transilvania. Ziarul „Telegraful Român”, ce apărea la Sibiu, lansează chemarea de ajutorare „a văduvei și a celor șapte orfani ai preotului Ioan Opriș din Cristiș, ucis de jandarmii unguri”, publicând în mai multe numere lista donatorilor ce începe cu arhim. dr. Eusebiu Roșca, rectorul Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu (100 coroane).

Timpul trece, ajutoarele nu mai sosesc, iar noul stat România Mare refuză să acorde o pensie familiei, ca „văduvă și orfani de război”, pe motiv că omorul s-a petrecut înainte de 1 decembrie 1918, când Cristișul încă nu aparținea statului român. În ciuda acestui fapt, părintele Ioan Opriș, conform actelor depuse la dosar, făcuse parte din Sfatul Național Român din Turda, jurând „în 29 Octombrie 1918, stil nou, credință Regelui României și cauzei, Unirea Ardealului cu Patria, numindu-l eu personal pe numitul preot, cunoscut și vechi luptător național, comandant al Gărzii naționale și al poporului înarmat din Cristiș și jur”, după cum certifică preșe­dintele Senatului Național Român din Ardeal și Tribun militar în 1918, Amos Frâncu.

Datoria unui neam

A fost înmormântat cu onoruri militare lângă bisericuța de lemn unde și-a primit cununa martirică, slujba funebră fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu protopopul Turzii, părintele Jovian Murășianu.

Prin Decretul Regal nr. 463 din 1924, preotul Ioan Opriș primește titlul de „Erou Națio­nal”, în semn de omagiu, comuna Cristiș va purta denumirea Oprișani, iar strada pe care se află bisericuţa în care a slujit Ioan Opriș, eroul martir, a primit numele acestuia. După 1950, în urma alipirii la oraşul Turda, satul Oprişani a devenit cartierul cu același nume.

Lupta de-o viață a unei mame

Ani la rând a urmat calvarul unei familii numeroase lipsite de venituri. Preoteasa văduvă Silvia Opriș a luat viața în piept, protejându-și copiii, ținându-i la școli și apoi la facultate. Copiii, ajunși la mila publică, au mai primit câte o bursă din partea Bisericii Ortodoxe sau a unor societăți caritabile, crescând și pe la rude. Periodic, ziarele vremii mai aduceau în atenția publicului acest revoltător caz de nedreptate.

După 17 ani, în anul 1935, văduva preoteasă din Oprișani este căutată de un avocat grec venit tocmai din București. Aflase din ziare de cazul ei. Se oferă să-i obțină pensia prin proces, fără nici un onorariu, cu condiția să-i dea 50% (adică jumătate) din drepturile retroactive pe care va reuși să le obțină. După numai câteva luni va câștiga procesul, doamna preoteasă devine pensionară pentru tot restul vieții cu drepturile retroactive pe mai mulți ani (nu pentru întreaga perioadă), avocatul luându-și partea lui.

După ce toți cei șapte copii au ajuns la o stare bună, două fete, Cornelia și Sidonia, au devenit preotese, Veturia profesoară, Aurel avocat, Valentin și Remus ingineri cu servicii importante, iar Marian tehnician cu înaltă calificare, altă grea lovitură pentru familie și pentru sărmana mamă.

Remus, cel mai mic dintre copii, scăpat cu viață din război, inginer silvic, s-a căsătorit cu o colegă de facultate, fiind repartizați la Ocolul Silvic din Câmpul Cetății, o localitate cu populație maghiară în apropiere de Sovata. Aici li se naște o fetiță, în data de 6 decembrie 1945, de praznicul Sfântului Ierarh Nicolae, pe care o botează Niculina.

În 6 aprilie 1946, se găseau acasă, seara, cu lampa aprinsă. Este asasinat prin geam cu o armă de vânătoare, în prezența soției și a pruncului. Avea doar 28 de ani. La anchetă, din tot satul, nici unul nu a auzit împuș­cătura și nu știa nimeni nimic. Nu s-a găsit vinovatul niciodată!

Remus a fost adus și înmormântat în Oprișani, lângă tatăl său, eroul martir de la 1918. Se păstrează încă în arhiva familiei necrologul lui Remus Opriș, unde, pe pagina îngălbenită de vreme, scrie întocmai ca pe crucea tatălui său: „împușcat mișelește”.

Preoteasa văduvă Silvia Opriș (1883-1968), peste ani, își descărca din când în când sufletul, destăinuind episoade din lungul șir de suferințe prin care i-a fost dat să treacă.

În memoria preotului martir, în curtea Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” Oprișani I Turda, în anul 2004 s-a ridicat un bust omagial, opera sculptorului Emilian Savinescu. Autoritățile publice ­turdene i-au conferit preotului martir Ioan Opriș titlul de „Cetățean de onoare” post-mortem, iar școala din imediata vecinătate a primit numele de „Școala Ioan Opriș”.

(Extras din volumul Preotul Ioan Opriș, martir al neamului, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009)

*Dr. Amos Frâncu (după Traian Mager, Aspecte din Munții Apuseni, Ținutul Hațegului, monografie vol. 3 [...] Schițe biografice, Amos Frâncu, Arad, 1937)