Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Prin credinţă ne împărtăşim de veşnicia lui Hristos

Prin credinţă ne împărtăşim de veşnicia lui Hristos

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Ciprian Voicilă - 09 Oct, 2022

Orice creștin se întreabă la un moment dat: Ce este virtutea? De ce sunt virtuțile importante pentru mântuirea noastră? Care dintre virtuți este mai mare dinaintea lui Dumnezeu? Spre care dintre virtuți trebuie să-mi îndrept puterile sufletului spre a o dobândi?

Avva Antonie cel Mare povățuia: „Cine bate o bucată de fier, mai întâi soco­tește ce-o să facă din ea: o seceră, o sabie sau o secure? Tot așa și noi, ­trebuie să vedem după ce virtute tânjim, ca să nu ne chinuim ­degeaba”.

O viață virtuoasă presupune o luptă permanentă, pe viață și pe moarte, cu propriile patimi, omul fiind înzestrat de Creatorul său cu liber arbitru și cu voință, prin care li se poate opune cu succes. Avva Antonie mai spunea: „Dacă vrei, ești rob patimilor; și iarăși dacă vrei, ești liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar cel care biruie patimile trupului se încununează cu nemurirea. Căci de n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtuțile, nici cununile dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni”.

Prin credință credem în Sfânta Treime, dar și în existența duhurilor nevăzute ochiului omenesc (îngeri, demoni), credem că lumea a fost zidită de Dumnezeu, credem în viața veșnică, dar și în Judecată, a cărei finalitate va fi fie veșnicia bună, petrecută în lumina nezidită a lui Hristos ­(raiul), fie veșnicia rea (iadul), descrisă ca „întunericul cel mai dinafară”, „vierme neadormit” etc. Credem, deopotrivă, în ­Biserică - Trupul mistic al lui Hristos și în Sfintele Taine, prin care Dumnezeu ne tămăduiește de păcat și de moarte.

Părinții filocalici despre credință

Sfântul Diadoh al Foticeii ­definea astfel credința: ea este „cugetare nepătimașă despre Dumnezeu”.

Cum știm deja de la Sfinții Apostoli Iacov și Pavel, faptele sunt expresia unei credințe active, vii. Cuviosul Diadoh scrie: „Cre­dința fără faptă și fapta fără credință vor fi la fel de lepădate. Căci credinciosul trebuie să-și arate credința, aducând Domnului fapte. Pentru că nici părintelui nostru Avraam nu i s-ar fi socotit credința spre dreptate, dacă nu ar fi adus pe fiul său ca rod al ei”.

Sfântul Antonie cel Mare afirma că mântuirea de păcat și de moarte nu este posibilă în absența credinței. Doar cei care cred în Dumnezeu sunt salvați: „În cunoștința și credința cea către Dumnezeu stau mântuirea și desăvârșirea sufletului”.

Tot Sfântul Antonie ne spune că în procesul despătimirii Dumnezeu ne dăruiește harul cură­ți­­tor, ne ajută să ne dominăm patimile pe măsura cre­dinței noastre în El: „Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-și îndrepte viața și obiceiurile după adevăr și cuviință. Căci împlinind ei acest lucru, cunosc ușor cele dumnezeiești. Cine cinstește pe Dumnezeu din toată inima și credința, pe acela și Dumnezeu îl ajută ca să-și stăpânească mânia și pofta. Căci pricina tuturor relelor sunt pofta și mânia”.

Pe când credința în Dumnezeu și cunoașterea Lui sunt mântuitoare, „necunoștința lui Dumnezeu înseamnă o nesimțire și nebunie a sufletului. Căci răul se naște din neștiință, iar binele, care mântuiește sufletul, din cunoștința lui Dumnezeu”. Cu­noașterea lui Dumnezeu ne impulsionează să evităm contextele care ne pot stârni patimile și să ne dorim dobândirea virtu­ților. Sfântul Antonie scrie: „Prin urmare, dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând în trezvie și cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuți. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, amețit de necunoștința de Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ți se vor întâmpla după moarte.

În perfect acord cu învățătura Sfântului Antonie cel Mare, Cuviosul Marcu Ascetul surprinde o legătură directă între credința în Dumnezeu și efortul ascetic al creștinului, care ignoră atrac­țiile lumii de aici, pentru bună­tățile veșnice pe care Creatorul le-a pregătit celor care aleg să îi facă voia: „Cel ce crede în cele vii­toare se înfrânează de la plăcerile de aici, fără a face pe învă­țătorul. Iar cel care nu crede caută plăcerea și fuge de durere”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în credință o adevărată ­înviere a omului. Ea devine activă prin înfăptuirea dumne­zeieștilor porunci. Avva Agathon mărturisea același adevăr: „Fără ține­rea poruncilor dumnezeiești nimeni nu dobândește vreo virtute”. Sfântul Maxim vorbește de întâietatea credinței în relația sa cu celelalte virtuți teologice - nădejdea și dragostea -, ea fiind anterioară oricărei virtuți sau cunoștințe duhovnicești: „Înaintea virtuții se aduce credința, iar înaintea cunoștinței virtutea. Dar înaintea credinței nu se aduce nimic, căci începutul și izvorul tuturor bunurilor din oameni stau în credință. Mai înainte de ea nu putem aduce nimic”. Potrivit Sfântului Maxim, o cre­dință inactivă, nelucrătoare este o credință oarbă: „Credință oarbă are acela care nu împli­nește poruncile dumne­zeiești. Căci dacă poruncile dumnezeiești sunt lumină, e vădit că acela care nu îm­pli­nește poruncile dumne­zeiești e lipsit de lumină și poartă numai numele gol, dar nu pe cel adevărat al credinței”.

Potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog, prin virtutea cre­dinței ne desăvârșim și ne împăr­tășim din veșnicia vieții în Hristos: „Toate sunt cu putință celui ce crede (Marcu 9, 23). Căci cre­dința se socotește în loc de dreptate (Rom 4, 9). Că sfârșitul legii este Hristos (Rom 10, 4). Iar cre­dința în El îndreptează și desă­vârșește pe cel ce crede. Căci credința în Hristos, socotindu-se în locul faptelor legii și fiind întărită și arătându-se prin poruncile Evangheliei, face pe cei credincioși părtași de viața cea veșnică în Hristos Însuși”.

Sfântul Simeon ne arată ­întreaga paletă a bunurilor spirituale pe care ni le procură ­virtutea credinței: „Credința în Hristos, Adevăratul Dumnezeu, naște dorința după cele bune și frica de chinuri. Iar dorința celor mai înalte și frica de chinuri aduc păzirea întocmai a poruncilor. Păzirea întocmai a poruncilor învață pe creștini să-și cunoască neputința lor. Iar cunoașterea neputinței noastre adevărate naște aducerea aminte de moarte. Cel ce și-a făcut-o pe aceasta însoțitoare de viață va căuta cu osteneală să afle ce soartă va avea după ieșirea și plecarea din viața aceasta. Iar cel ce se stră­duiește să cunoască cele viitoare e dator, întâi de toate, să se lipsească de cele de acum. Căci cel ce e stăpânit de împătimirea față de acestea, până la cel mai neînsemnat lucru, nu poate dobândi cunoștința desăvârșită a acelora. Iar dacă prin bunăvoința lui Dumnezeu va gusta puțin din ea, de nu va părăsi degrabă cele de care și în care este ținut prin împătimire și nu se va preda în întregime acestei cunoștințe, nemaiprimind să cugete de bunăvoie la nimic altceva afară de ea, se va lua de la el și această cunoștință pe care socotește că o are” (Luca 19, 26).

Părinții din pustia Egiptului despre nestemata credinței

În Patericul egiptean întâlnim o serie de întâmplări trăite de cuvioșii teofori și de sentințe de-ale lor care pun în lumină diverse aspecte ale virtuții cre­dinței. Sfântul Grigorie Teologul afirma, de pildă, că de la omul botezat Dumnezeu cere trei lucruri: „Credință dreaptă de la suflet, adevăr de la gură și cumpătare de la trup”.

Avva Euprepios spunea că prin credință ne împărtășim din bunurile dumnezeiești, îndemnându-i pe creștini să nu își piardă încrederea în ei, în puterile sufletești cu care tot El i-a înzestrat: „Fiind convins că Dumnezeu este vrednic de încredere și puternic, crede în El și te vei împărtăși dintr-ale Sale! Dacă disprețuiești, înseamnă că nu crezi. Noi toți credem că El poate face orice. Dar crede și în ce faci tu întru El, pentru că și prin tine El face minuni”.

Avva Orsisios vorbește despre statornicia pe care credința o aduce în viața duhovnicească: „O cărămidă nearsă, așezată la temelia unei case, aproape de râu, nu rezistă nici o zi, dar dacă e arsă, se face ca piatra. La fel, un om cu simțire trupească, unul care nu s-a ars ca Iosif, în frica de Dumnezeu, se sfărâmă îndată ce ajunge conducător. Aceștia au multe ispite, căci trăiesc între oameni. De aceea, e bine ca omul care-și cunoaște măsura să fugă de greutatea puterii. Cei tari în credință sunt de neclintit. Dacă e să vorbim despre același Iosif, vom spune că nu era de pe pământ - câte ispite n-a avut, și în ce ținut, acolo unde pe atunci nu era nici urmă de credință în Dumnezeu! Dar Dumnezeul părinților săi a fost mereu cu dânsul și l-a scăpat din toate necazurile, iar acum stă împreună cu părinții săi în Împă­răția cerurilor. Noi, la fel, cunoscându-ne măsura, să continuăm lupta (duhovnicească). Abia așa vom putea scăpa de Judecata lui Dumnezeu”.

Unui frate care i-a cerut cuvânt de folos, avva Pimen, bătrânul care s-a nevoit vreme îndelungată în pustia Egiptului, la Sketis, îi răspunse, vădindu-i puterea tămăduitoare a credinței și legătura ei cu alte două virtuți esențiale pentru mântuire, smerenia și milostenia: „Lucrează cât poți cu mâinile, ca să faci milostenie din câștig. Căci este scris: Milostenia și credința curăță de păcate”. Dar fratele a continuat: „Ce este credința?” Cuviosul i-a răspuns pe dată: „Credința înseamnă a trăi în smerenie și a face milostenie”.

Amma Sinclitichia, care s-a născut în împrejurimile Alexandriei, în secolul IV d.Hr., îndemna la statornicie în viața duhovnicească, învățând că nestatornicia afectează credința: „Dacă te nimerești într-o chinovie, nu-ți schimba locul, căci îți vei face mult rău. Așa cum pasărea, sculându-se de pe ouă, le răcește și le strică, tot așa și călugărul sau fecioara își răcește și omoară credința, dacă se tot mută dintr-un loc într-altul”.

Citeşte mai multe despre:   credinta