„Prin Ea ni se împlinesc toate năzuinţele mântuitoare“

Dacă cea mai mare sărbătoare a Domnului nostru este Paştele, sărbătoarea mântuitoarei Sale Învieri, biruitoare a morţii, şi cea mai mare sărbătoare a Maicii Sale este asociată cu moartea şi mutarea ei la ceruri. Şi precum acea sărbătoare este prilej de mare bucurie, tot astfel şi această sărbătoare a Adormirii este şi trebuie să fie prilej de bucurie pentru creştini, căci prin ea suntem mereu asiguraţi că moartea este biruită şi că înaintea Domnului avem cea mai mare mijlocitoare, pe Preasfânta Sa Maică.

Denumită în popor şi „Sfânta Maria mare“, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este principala sărbătoare închinată Preasfintei Fecioare Maria în cursul anului bisericesc. Într-o cheie de evaluare mai superficială s-ar părea că această sărbătoare nu ar trebui să fie un prilej de bucurie, că nu s-ar cuveni credincioşilor să se bucure, deoarece reprezintă mai mult o comemorare.

Un teolog rus contemporan ne spune că, într-adevăr, în ziua Adormirii Maicii Domnului este de fapt vorba despre moartea sa, astfel încât nu putem vorbi despre o sărbătorire cu revărsare de bucurie decât dacă ceva extraordinar s-a întâmplat. „Am continua să sărbătorim Intrarea sa în biserică, Buna Vestirea şi Naşterea ei, am cinsti nenumăratele ei icoane, dar Adormirea nu s-ar încadra în această listă, ci ar fi aşezată laolaltă cu comemorările morţii celor drepţi, Apostoli şi mucenici. Ar fi amintită în acelaşi mod în care sunt amintite, de exemplu, morţile martirice şi slăvitele nume ale lui Petru şi Pavel.“

Mormântul gol

Toţi Sfinţii, fiind despărţiţi de trupurile lor, aşteaptă învierea morţilor. Ei se bucură deja înaintea feţei lui Dumnezeu, şi nu se tem de viitor, care nu ascunde nimic înfricoşător şi neliniştitor pentru ei, ci numai învierea, covârşirea bucuriei şi măririi lor şi intrarea cu totul în Împărăţie. Toţi se bucură, însă doar în suflet; omul întreg nu continuă să trăiască, şi atâta vreme cât unitatea sufletului cu trupul care va fi înviat încă nu este realizată, bucuria lor nu este încă întreagă. La fel ar fi şi cu Maica Domnului dacă nimic nu s-ar fi întâmplat după moartea sa. Dar aceasta este o sărbătoare, şi dacă este una foarte mare, apoi acest lucru nu se datorează decât unui fapt foarte important: mormântul, nemaiţinând trupul Maicii Domnului, este gol. Toţi Sfinţii aşteaptă învierea, dar Maica Domnului nu mai aşteaptă nimic pentru sine. Mormântul său este gol cu acea lipsă care umple şi mormântul Fiului său, Mântuitorul Hristos.

O casă e bogată atunci când este plină de tot felul de bunătăţi, dar un mormânt este sfânt atunci când este gol. Şi este gol nu prin lucrarea celor fără de lege, ci prin nebiruita putere a Învierii, la fel ca şi mormântul lui Hristos. Iată de ce este atât de mare sărbătoarea Adormirii sale; nici măcar nu este numită ziua morţii, ci a adormirii sale, de vreme ce somnul morţii ei n-a fost „unul îndelungat“. Părintele Ilarion Felea ne învăţa foarte frumos într-una din predicile sale: „Zicem «adormire», nu «moarte», pentru că aşa e creştineşte. Dumnezeu nu ne-a făcut să murim, ci să trăim; şi nu o viaţă scurtă, ci una veşnică. Dacă Dumnezeu ar fi făcut pe om muritor, în înţelesul obişnuit al cuvântului, ar fi mai slab ca omul. Omul face lucruri care ţin mii de ani, pe când viaţa lui e aşa de scurtă…“

Reperele istorice ale sărbătorii

Din punct de vedere istoric, sărbătoarea Adormirii a fost stabilită în secolul al VI-lea, deşi rădăcinile sale datează din secolele anterioare, îndeosebi în cel de-al V-lea, ca urmare a hotărârii dogmatice a celui de-al treilea Sinod Ecumenic de la Efes (431) prin care se accepta şi se folosea termenul de „Theotokos“ („Născătoare de Dumnezeu“) ca fiind cea mai importantă descriere pe care o făcea Biserica Preasfintei Maici a Domnului nostru. Această sărbătoare s-a alăturat unei alte sărbători, mai vechi, care se ţinea la Biserica Preasfintei Fecioare Maria din Ghetsimani, biserică ridicată de împăratul bizantin Mauriciu deasupra mormântului ei.

Potrivit tradiţiei bisericeşti, evenimentele pe care le sărbătorim s-au petrecut în felul următor: după Înălţarea Mântuitorului, Maica Domnului şi-a petrecut restul vieţii sale în rugăciune către Fiul său, vizitând adesea locurile pe care El le-a însemnat cu prezenţa Sa şi în care a însemnat inimile oamenilor prin cuvintele, binefacerile şi minunile Sale. Îi plăcea să meargă la Golgota, la Betleem şi pe Muntele Măslinilor. Sosind vremea reîntâlnirii cu Fiul preaiubit, pe când se afla în rugăciune adâncă, îngerul Bunei Vestiri a venit din nou la ea şi i-a dat vestea că peste trei zile Domnul o va chema la El. S-a pregătit, plină de bucurie pentru apropiata trecere fericită către Fiul ei, rugându-se să-i mai vadă iarăşi, în această viaţă, pe toţi Apostolii; Domnul i-a împlinit cererea, iar Apostolii, purtaţi pe nori de sfinţii îngeri, s-au strâns cu toţii în Muntele Sion. Apoi, bucuria revederii lor fiind plinită, ea şi-a revăzut şi Fiul, Care S-a arătat, plin de slavă dumnezeiască, însoţit de miriade de îngeri, a luat în braţe sufletul său, în chip de nou-născut înfăşurat în scutece imaculate, şi l-a dus la cer, fără ca ea să simtă durere din pricina despărţirii de trup. „Aşa cum a ocolit durerile naşterii cu o naştere negrăită, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, tot astfel nici durerile morţii n-au atins-o în vremea morţii sale, căci Împăratul şi Domnul firilor a fost şi atunci, şi acum strămutătorul firilor.“

Apostoli, pe umeri purtători...

Apostolii erau altfel decât la Moartea Mântuitorului Hristos, când nu erau plini de Duhul Sfânt ca acum, când tremurau de frica iudeilor, şi poate că nădejdea Învierii Învăţătorului lor abia le licărea în inimi; acum erau covârşiţi de puterea harului, de înţelegerea „tainei celei din veac“, a mântuitoarei iconomii a Domnului Hristos, şi nu mai plâng deznădăjduiţi, dar se despart cu ochii trupeşti, cu auzul trupesc, cu mâinile trupeşti, cu mirosul trupesc de văzul, de auzul, de atingerea şi de mireasma minunată pe care o răspândea făptura pământească a aceleia ce se învrednicise a fi Maică a Creatorului. Deplângeau o adormire: o văzuseră adormind, şi nu o vor mai vedea trezindu-se în această lume; ştiau însă că o vor întâlni în rugăciune, în harurile sale revărsate asupra lor şi asupra lumii întregi, după cum, peste veacuri, mărturisea şi Sfântul Siluan Athonitul: „iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi-i miluieşte pe toţi“.

Sfinţii Apostoli au purtat pe umerii lor sicriul cu trupul sfânt, îngropându-l în Grădina Ghetsimani, în mormântul Sfinţilor ei Părinţi, Ioachim şi Ana. Dintre ei lipsea acelaşi Toma, care lipsea oarecând şi la arătarea Domnului după Înviere, pe care râvna şi Duhul Sfânt l-au dus acum tocmai în India, şi care nu a avut timp să se bucure de acea frumoasă vedere a Maicii Domnului. Pentru el, venit mai târziu, s-a deschis mormântul, şi prin el s-a descoperit minunea care dă strălucirea sărbătorii: mormântul gol! Pe umerii lui Toma a pus Domnul descoperirea minunii că a luat la Sine şi trupul Maicii Sale, ca ea să fie întreagă vie, ca şi noi toţi să aşteptăm cu bucurie ziua în care vom fi în întregime vii, ştiind că prin ea ni se împlinesc toate năzuinţele mântuitoare.