Pelerinul care a poposit pentru prima dată în Sfântul Munte simte fizic, îndrăznesc să spun, că a ajuns în „grădina Maicii Domnului”. Pășește pe drumurile care leagă între ele chiliile, schiturile, mănăstirile, bucurându-se de aerul sfințit care parcă îi preschimbă simțurile. Un aer care, paradoxal, îmbină rarefierea crestelor muntoase cu mireasma sărată a mării cu sclipiri diamantine. Văzduhul palpită de prezența tainică a Împărătesei cerurilor, iar pământul care poartă pașii pelerinului mărturisește, în felul său, aceeași stare de prezență. În Sfântul Munte, toate câte ți se petrec se întâmplă cu știrea ei. Iar inima ta înțelege, până în străfundurile ei, asta.
Acoperământul înrourat, dulce-protector al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, i se face cunoscut pelerinului și altfel: prin zecile, poate sutele de icoane făcătoare de minuni ale ei. Toate au nume fascinante - Pantanassa, Glykofilousa, Galaktofilousa, Ivironita, Trikerousa -, toate ascund în spatele înfățișării lor născătoare de evlavie câte o întâmplare minunată. Și aproape că nu există mănăstire care să nu adăpostească un astfel de prețios odor.
Primul imbold pe care pelerinul român îl simte, odată ajuns în schitul românesc Prodromu, este să pătrundă în sfântul locaș, să îngenuncheze înaintea vestitei icoane de aici - Prodromița - și să-și deșarte dinaintea ei preaplinul inimii - grijile apăsătoare, durerile sufocante, nădejdea în mai bine. Această mărturisire nu ar fi posibilă fără credința profundă că Stăpâna cerului și a pământului este acolo, dinaintea sufletului creștin, că îi ascultă durerile, gata fiind să i le aline, să îi ușureze sufletul, revigorându-i puterile lăuntrice.
Truda omului și darul Stăpânei cerurilor
Cum a fost izvodită icoana Maicii Domnului „Prodromiţa”? Ctitorii schitului, ieroschimonahii Nifon și Nectarie, în 1863, au pornit spre patria-mamă pentru a strânge ajutoare necesare traiului de zi cu zi, având în suflete și dorința arzătoare de a afla, dacă Domnul va îngădui, o icoană tămăduitoare a Maicii Sale, la care pelerinii care ar poposi în schitul lor să primească alinarea suferințelor sufletești și trupești.
Căutând un iconar care să fie nu doar înzestrat cu har artistic, ci și trăitor al credinței în Hristos, care să împletească osteneala picturii cu aceea a postului și rugăciunii, au găsit în Iași pe bătrânul Iordache Nicolae. Acesta a acceptat să le picteze icoana Maicii Domnului, deși le-a mărturisit că „el nu poate lucra acum ca mai înainte, pentru că a îmbătrânit și îi tremură mâinile”. Ieroschimonahii Nifon și Nectarie însă l-au sfătuit „să se silească și să aibă credința că îi va ajuta Maica lui Dumnezeu”.
Urmând tradiția iconarilor, bătrânul Iordache a isprăvit mai întâi, destul de repede, fondul și veșmintele, apoi a pictat chipul Maicii Domnului și al Fiului ei iubit. Mai rămânea să le finiseze și icoana ar fi fost gata. O zi întreagă, de la ivirea primelor raze ale soarelui până în amurg, a încercat el să desăvârșească sfintele chipuri, zadarnic însă: „Nu numai că n-a putut să le îndrepteze, ci mai mult le-a stricat, încât au rămas cu totul fără de chip, strâmbe, urâte și nepotrivite”. Fiind cuprins de amarnică deznădejde, a abandonat lucrul la icoană, gândind în sinea sa: „Păcat de osteneală și de postul ce am dus atâtea zile lucrând la această icoană în zadar. Dumnezeu să mă ierte, nu știu ce să mai zic, că de astă-noapte cu toată silința mă chinuiesc și nu pot să le îndreptez, ba încă acum chiar desăvârșit le-am stricat, făcându-mă ca un ieșit din minți și ca și cum mi-aș fi uitat tainele artei mele”.
S-a întâmplat ca în acea zi să îl viziteze pe bătrânul iconar părinții Nifon și Nectarie, care, observând cum se urâțiseră chipurile, deși s-au gândit în sinea lor că nu sunt vrednici de un asemenea dar din partea Maicii Domnului, l-au încurajat pe iconar să continue icoana cum îi va sta în puteri, iar ei i-o vor plăti și o vor duce în Sfântul Munte. Seara lăsându-se peste capitala Moldovei, bătrânul iconar a așternut o pânză peste icoană, a încuiat odaia de lucru și s-a culcat mâhnit și flămând, nu înainte de a-și înălța către cer rugăciunile.
Iașiul e cuprins de freamăt și de evlavie
În zorii zilei de 28 iunie, s-a petrecut ceva care depășește limitele înțelegerii minții omenești. Iată cum descrie încercatul iconar minunea negrăită, potrivit propriei mărturii datate 29 iunie 1863: „După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut 3 metanii Maicii lui Dumnezeu ca să-mi lumineze mintea spre a isprăvi sfânta ei icoană. Și când m-am dus ca să pornesc lucrul: O! Prea slăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! Am aflat chipurile îndreptate desăvârșit precum se vede. Și văzând eu această minune, n-am mai adăugat nimic cu condeiul meu, ci numai am așternut lustrul ce se cuvenea, deși cu greșeală am făcut eu aceasta, a așterne lustrul peste o asemenea minune. Aceasta este povestirea acestei sfinte icoane”. Ducându-se vestea, mult popor s-a strâns în casa pictorului Nicolae. În cele din urmă, schimonahul Dositei (îngrijitorul metocului schitului din Iași, unde își găsiseră găzduire părinții Nifon și Nectarie) a acoperit cu o pânză icoana și a dus-o acolo. În metoc a ajuns Mitropolitul Calinic Miclescu, urmat de preoți și monahi. Văzând minunea, s-a închinat dinaintea icoanei și a mărturisit: „Cu adevărat mare dar ne-a dăruit Maica lui Dumnezeu prin această minunată și preaslăvită icoană a sa”. Preasfințitul a binecuvântat să se sfințească apa, iar „mulțimea de afară a năvălit în metoc spre a se închina sfintei icoane, cerând a i se citi paraclise și i se da agheasmă, cu care stropindu-se oamenii, a început darul Maicii lui Dumnezeu a lucra prin această sfântă icoană și a face minuni”.
Ajutorul primit de cei care se roagă ei nu a secat niciodată
Multe tămăduiri avea să săvârșească icoana Maicii Domnului „Prodromiţa” atât în România, cât și în Sfântul Munte. Astfel, în Iași, un om ai cărui ochi erau bolnavi de albeață, închinându-se plin de credință la icoană, după ce a băut agheasmă și și-a spălat cu apă sfințită ochii, după trei zile și-a recăpătat vederea curată.
La fel, un om bolnav de lepră, care s-a închinat la icoană și a fost spălat cu agheasmă și-a redobândit sănătatea trupului. Fiul unui boier, aflat pe moarte, s-a vindecat prin rugăciunile părintelui său la icoana „Prodromiţa”, după ce a fost stropit cu agheasmă și a băut din ea.
Pe drumul spre Sfântul Munte, în Bârlad icoana i s-a arătat în vedenie unei doamne credincioase, înstărite, care suferea de o boală grea, dar care ezita să se urce în trăsură și să vină să se închine la icoană, gândind că moartea o va găsi pe drum. Făcând ascultare, cinstita doamnă și-a aflat vindecarea chiar în clipa în care s-a urcat în trăsură. Povestea mai apoi: „Cu adevărat pe această sfântă icoană am văzut astă noapte în vis, zicându-mi să vin cât mai degrabă la Bârlad să mă închin ei înainte să plece și acum, iată, sunt sănătoasă”.
În Sfântul Munte, icoana „Prodromiţa” avea să săvârșească multe minuni. Spre exemplu, prin ea Maica Domnului l-a vindecat pe un pustnic care-și pierduse simțul auzului ca urmare a unei înșelări demonice căreia îi căzuse pradă: fugise, fără binecuvântare, din schit, într-o peșteră, cu gândul să se nevoiască în viața sihăstrească. Cum se ruga el odată, s-a ivit pe cerul înnoptat un luceafăr care un timp a stat în raza vederii sale, apoi a trăsnit, aruncându-l la pământ. Fratele Serghie și-a venit în fire după trei zile, dar nu deplin: îi pierise simțul auzului.
Pe 12 iulie, an de an, viețuitorii schitului, laolaltă cu pelerinii, prăznuiesc minunata izvodire a icoanei „Prodromiţa”. O icoană din care Maica Domnului izvorăște viață și tămăduiri. O icoană care le redă și astăzi sufletelor cinstitoare de Hristos și de Maica Sa bucuria, nădejdea, seninătatea.
O copie a icoanei „Prodromiţa” se află și la București, la Paraclisul Catedralei Naționale, iar mulți din cei care s-au rugat acolo au primit împlinirea cererilor lor.
