Prorocul Ioan, martorul întâlnirii cu Hristos

Alături de Maica Domnului, figura Sfântului Ioan Botezătorul rămâne una de importanţă fundamentală în iconomia mântuirii. Împreună cu Sfânta Fecioară, el ocupă primul loc, de o parte şi de alta lângă scaunul judecăţii şi al milei cereşti. Viaţa şi moartea lui stau sub semnul pregătirii poporului pentru venirea lui Mesia şi al mărturisirii adevărului, a Legii dumnezeieşti pe care toţi sunt datori să o împlinească.

Raportul Iisus - Ioan este unul de dublă revelare. Pe de o parte, Hristos rosteşte la adresa Prodromului acea unică laudă: „Dintre cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan“ (Luca 7, 28), ceea ce înseamnă că în inima Lui, existenţa şi lucrarea Botezătorului aveau un loc singular.

Pe de altă parte, Ioan are rolul martorului-profet care afirmă despre Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii… În mijlocul vostru se află acela pe care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei“ (Ioan 1, 29; 26-27).

Dacă întreaga viaţă a Sfântului Ioan a stat sub semnul minunii (numirea pruncului de la Dumnezeu prin înger, dezlegarea muţeniei tatălui său după tăierea împrejur a lui Ioan, traiul în pustie, unde a dus o existenţă de asceză cu adevărat îngerească), moartea lui a fost una violentă, întâlnită la mulţi dintre prorocii vechi-testamentari (fiind ucis de rege, pe care-l mustrase în repetate rânduri pentru viaţa sa imorală).

Biografia „îngerului pământesc“, aşa cum l-au numit scrierile bisericeşti, este una care stă sub semnul mărturiei, al mărturisirii lui Hristos, aşa cum i se şi prorocise încă înainte de naşterea sa: „«Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe care-l căutaţi şi Îngerul legământului pe care voi îl doriţi. Iată vine», zice Domnul Savaot“ (Maleahi 3, 1). Ioan împlineşte întru totul prorocia rostită asupra lui. Hrana lui, mai mult simbolică decât reală, cuvântul lui deodată şi dulce şi aspru, aspru pentru cele de ruşine, dulce în predica despre pocăinţă, ne aduc înainte chipul celui mai mare luptător, care şi-a propus să biruiască definitiv în aprigul război al patimilor trupeşti şi să devină model pentru asceţi ai pustiei de mai târziu.

Ioan rămâne până la sfârşitul vieţii sale prorocul-martor al legii dumnezeieşti, la fel de mare ca Moise ori Ilie, fapt confirmat atât de popor, cât şi de Mântuitorul când spune: „Zic vouă: şi mai mult decât proroc“ (Luca 7, 26). Format duhovniceşte la şcoala pustiei, Ioan a ieşit la propovăduire grăind mulţimilor „cu duhul şi cu puterea lui Ilie“. S-a dovedit un Înaintemergător al Mântuitorului lumii, chemând pe oameni la dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi la îmbunătăţirea moravurilor. A fost necruţător cu falsitatea fariseilor şi chiar cu Irod Antipa, tetrarh al Galileii, înfruntat de proroc, pentru că luase de soţie pe femeia fratelui său, Filip. Deşi toată viaţa a pus-o în slujba revelării Cuvântului Celui veşnic poporului israelit, totuşi, închis în beciul umed şi întunecos al fortăreţei Maherus pentru mustrarea făcută lui Irod, Ioan, simţindu-şi sfârşitul aproape, are un moment de ezitare. Într-o clipă de îndoială el trimite doi ucenici la Iisus pentru a-L întreba: „Tu eşti Cel ce trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?“ (Matei 11, 3). Această întrebare echivala şi ea cu o mărturisire, cu aceea că „dacă tu eşti Acela, atunci viaţa mea de asceză, singurătatea mea, predica mea, închisoarea şi moartea mea, toată tragedia şi încercarea vieţii mele, toate acestea au un sens“. Iisus trimite un răspuns pe măsura unui profet, citând un verset din Isaia referitor la lucrarea lui Mesia în lume, şi nu numai un citat, ci o împlinire a acelei profeţii, văzută de toţi.

De fapt, în aceasta şi constă măreţia lui Ioan, fiindcă el ca proroc a avut şansa unică de a vedea primul pe Cel prezis, pe Mesia. Este extrem de greu să vezi şi să accepţi viitorul divin al profeţilor realizat, împlinit într-un prezent concret, tangibil şi să mărturiseşti cel dintâi: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ (Ioan 1, 29).

Aflat în temniţă, Ioan primeşte moartea senin. Aşa cum el însuşi mărturisea, lucrul pentru care el fusese menit se împlinise: „Acela (Iisus) trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3, 30). Hristos era tot mai cunoscut de popor, iar misiunea lui în rândul poporului evreu ajunsese la apogeu. Era tot ce îşi dorea chiar Ioan. Omorât la ordinul lui Irod Antipa, trupul lui Ioan a fost dus de ucenici în cetatea Sevastei din Samaria, iar capul său a fost îngropat de cruda Irodiada în palatul său. (Sursă: pr. Ion Buga, Sfântul Ioan Botezătorul, primul martor public al Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat, Ortodoxia nr. 1, 1983)