La îndemnul ardelenilor exilaţi Ioan Slavici, Ioan Russu-Şirianu (nepot de soră) şi Simeon Popescu (1848-1919), alături de intelectuali de valoare din Vechiul Regat (Alexandru Orăscu, V.A. Urechia, Grigore Brătianu etc.), studenţimea bucureşteană (printre care şi mulţi ardeleni) va discuta în perioada octombrie-decembrie 1890 şi va reuşi să înfiinţeze Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor.
Cercetând prin arhive şi periodice îngălbenite de trecerea nemiloasă a timpului, ca să însăilez o micromonografie dedicată vieţii şi activităţii bunicului meu, preotul-profesor muscelean Gheorghe Cotenescu, nu mică mi-a fost mirarea să constat înalta preţuire şi respectul acestuia faţă de mureşeanul Simeon Popescu.
Verificând cu atenţie cam tot ce s-a scris în timp despre Simeon Popescu, mi-am dat seama că mărturia preotului-profesor Gheorghe Cotenescu nu este cunoscută.
Preotul profesor dr. Simeon Popescu, demn urmaş în spirit şi faptă al mitropolitului Andrei Şaguna, a fost un cleric harismatic, un polemist de temut, un publicist cu mare dăruire şi un pedagog de mare valoare. Un renumit autor de manuale şcolare, dar şi al unor lucrări esenţiale, cum ar fi "Explicarea Evangheliilor duminicale şi a sărbătorilor împărăteşti".
S-a născut la 6 august 1848 în Râpa de Jos (azi Vătava), la poalele Călimanilor, în familie de preot. Şcolit la Blaj şi Sibiu, este trimis de Andrei Şaguna la Leipzig, unde urmează simultan cursurile facultăţilor de teologie şi filosofie, obţinând doctoratul în 1877. Revine la Sibiu şi devine profesor la Institutul Teologic-Pedagogic Andreian (1878-1883), preot la vechea catedrală şi protopop al Sibiului (1883-1888). E perioada în care Sibiul devine centrul mişcării naţionale ardelene.
Fermitatea opiniile şi respingerea compromisurilor determină alegerea sa ca delegat la multe congrese naţionale ardelene. Membru important al "tinerilor oţeliţi" (activişti), grupaţi la ziarul "Tribuna" din Sibiu, intră în conflict cu gruparea pasivistă din jurul avocatului Partenie Cosma, directorul Băncii "Albina", protejată de mitropolitul Miron Romanul (cumnatul lui Partenie Cosma).
Vizibil deranjat de acuzele ridicate pe linia colaborării sale accentuate cu autorităţile timpului, în defavoarea românilor, mitropolitul Miron Romanul obţine suspendarea temporară şi apoi alungarea lui din eparhie. Profund afectat, acceptă bucuros să treacă munţii şi să contribuie la îmbunătăţirea activităţii tinerei Facultăţi de Teologie din Bucureşti, la îndemnul lui Titu Maiorescu, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice. În timp, în urma unor intervenţii oculte, va pierde această catedră, cu tot sprijinul lui Maiorescu şi al regelui Carol I, care îi vor adresa mulţumiri oficiale.
Adorat de elevii şi studenţii săi
Alte instituţii culturale şi bisericeşti bucureştene se grăbesc să apeleze la serviciile sale: profesor de religie la Şcoala Normală de Institutori (1888-1900), Seminarul Pedagogic Universitar (1899-1900) şi Liceul "Gh. Lazăr" (1901-1918), corector al internatului Liceului "Sf. Sava" (1894-1895), director al Bibliotecii Centrale de Stat (1891-1894), preot-duhovnic la azilul de fete "Elena Doamna" (din 1901 până la dispariţia sa fizică).
Ca membru de seamă al comunităţii ardelenilor din Bucureşti, ia parte la numeroase manifestări oficiale: ia parte la şedinţa solemnă a Academiei Române cu prilejul discursului de recepţie ţinut în 1900 de fostul său protector, episcopul Nicolae Popea; depune jerba de flori în 1901 la înmormântarea lui V.A. Urechia, fost preşedinte al Ligii Culturale; ia parte la ceremonia sfinţirii Catedralei Sibiului în 1906; ţine unul din discursurile de bun venit la sosirea primarului Vienei, Karl Lueger, invitat la deschiderea Expoziţiei Naţionale jubiliare din 1906 etc.
Adorat de elevii şi studenţii săi, preţuit de cărturarul Nicolae Iorga, de eruditul arhimandrit Iuliu Scriban şi de vicarul patriarhal Veniamin Pocitan, Simeon Popescu se stinge din viaţă după o grea suferinţă la 11 februarie 1919, fiind înmormântat la cimitirul "Sf. Vineri" din Bucureşti.
Profesorul Nicolae Iorga, secretarul general al Ligii Culturale, este primul care comunică trista veste în "Neamul Românesc" din 15 februarie 1919 (stil nou).
"Se anunţă moartea preotului Simeon Popescu. Răposatul, fost profesor multă vreme la Sibiu şi mai apoi şi protopop, venise în ţară ca specialist în chestiile bisericeşti şi a ocupat aici multe şi însemnate funcţii, amestecându-se şi în pasionantele discuţii privitoare la afacerea Ghenadie (caterisirea mitropolitului primat Ghenadie Petrescu în 1896, acţiune cu substrat politic - n.r.). Foarte înalt şi slab, cu o siluetă vulturească, era un om care se impunea şi prin înfăţişare."
Cunoscându-l bine în tinereţe în calitate de student-activist al Ligii Culturale, preotul-profesor muscelean Gh. Cotenescu, confesor militar remobilizat în campania de dezrobire a Ardealului, îi aduce un ultim omagiu în ziarul "Patria" din 5 martie 1919 (st. n.), deplângând ignorarea acestei pierderi atât de presă, cât şi de autorităţile de resort.
Într-o lume bulversată de răsturnarea valorilor tradiţionale, sunt vitale identificarea şi preţuirea oamenilor valoroşi care pot servi generaţiilor tinere ca modele veritabile şi trainice.
Ca absolvent al Liceului "Gh. Lazăr" din Bucureşti, consider o datorie de onoare să aduc la cunoştinţa ardelenilor că numele profesorului de religie Simeon Popescu este trecut pe placa omagială închinată de Comitetul Şcolar în 1933.
Iar pentru că Biserica şi Şcoala au colaborat, colaborează şi vor colabora în permanenţă pe linia consolidării educaţiei morale a tineretului, protopresbiterul şi pedagogul Simeon Popescu reprezintă un model demn de urmat.
Moartea protopresbiterului Simeon Popescu
În continuare, redăm in extenso articolul scris de preotul-profesor Gh.I. Cotenescu, izbitor de actual şi după atâţia ani de când a văzut lumina tiparului.
"Zilele trecut s-a stins, ca lumina pe sfârşite a unei candele, profesorul de religie de la Liceul "Lazăr" din Bucureşti, protopresbiterul Simeon Popescu.
Moartea lui ar fi fost ignorată cu desăvârşire dacă n-am aminti faptul că d. Nicolae Iorga, în "Neamul Românesc", a scris duioase rânduri, scurte, despre personalitatea acestui vrednic român şi preot. La urma urmei, ce l-ar fi interesat pe gazetarul român din Bucureşti asemenea dispariţie odată ce defunctul n-a fost stâlp de club şclub de partid politic - n.a.ţ ori "om al zilei" - expresie curentă de care se învrednicesc toţi cari s-au cocoţat ca să însemneze ceva… Încă o menţiune şi recunoscătoare a faptului că trăim într-o vreme de scepticism şi obscurantism, când stomacul este Eul - Axa împrejurul căreia se învârtesc cele mai vulgare interese!
De regretat această omisiune, mai ales că defunctul n-a fost un orice profesor de religie, ci un ales învăţat, precizând în scrisul său, în forme lapidare, credinţele şi convingerile sale. Titlurile şi ocupaţiile publice pe cari le-a avut Simeon Popescu în viaţa sa au fost expresia muncii şi cinstei. Peste tot şi-a împlinit datoria cu sfinţenie.
A fost un polemist de temut şi, fără a jigni separatismul confesional existent între români, n-a iubit intenţiile de pescuit în apă tulbure ale Romano-catolicilor.
Aud că înmormântarea a avut-o, urmat fiind de către elevii Liceului şi numai de către 2-3 profesori… Cred că autorităţile şcolare trebuiau să-i cinstească memoria într-o formă mai solemnă bine însemnat, acestea pentru veşnica sa amintire."
