Provocările dogmatice și de disciplină eclesiastică ale Sinodului de la Niceea I (325)

Anul acesta se împlinesc 1.700 de ani de la sinodul ținut la Niceea în anul 325, rămas în istoria Bisericii drept primul sinod ecumenic la care s-au întrunit „circa 318 Părinți” pentru a răspunde provocărilor vremii: una de ordin teologic și dogmatic, învățătura eronată a preotului Arie cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu, și una de ordin de disciplină eclesiastică, stabilirea unei metode unice de calculare a datei Paștilor, Învierea Domnului sau „Sărbătorii Sărbătorilor”, cum mai era ea numită în primele veacuri ale creștinismului.

Constantin urcă pe tronul Imperiului roman, succedând tatălui său, Constanțiu Chlorus, în anul 305/306, și va domni până în anul morții lui, 337, lăsând imperiul pe mâinile celor trei fii ai săi: Constant, Constantin al II-lea și Constanțiu al II-lea. După lupta de la Pons Milvius, din anul 312, unde l-a învins pe uzurpatorul Maxențiu, și după bătălia de la Adrianopolis, din anul 324, unde l-a învins pe cumnatul său, Licinius, Constantin devine unicul împărat al imperiului și impune, din anul 313, prin Edictul din ­Milano, o politică numită „pax constantiniana - pacea constantiniană”, o perioadă de toleranță față de religia creștină, care nu va face decât să crească până în anul 380, când împăratul Teodosie cel Mare, prin Edictul din Tesalonic, va proclama religia creștină drept religia oficială a statului și începe o luptă aprigă împotriva păgânismului.

Problema învăţăturii lui Arie

Cine este așadar Arie și care este învățătura lui? Despre preotul Arie s-au scris foarte multe, în particular în perioada modernă. Unul dintre cei mai mari ereziologi ai creștinismului timpuriu, Epifan de Salamina, îl descria astfel: slab, de talie înaltă, cu spatele aplecat, pios doar în aparență, șiret asemenea unui șarpe; răspândea învățătura sa eronată asemenea unui nor de praf; era îmbrăcat într-o mantie monahală neagră - hemiphorion și o tunică fără mâneci - kolobion; vorbea pe un ton lingușitor, iar oamenii se lăsau copleșiți de arta lui de a vorbi, în realitate însă nu vomita decât venin împotriva Mântuitorului (cf. Panarion, nr. 69). Plecând de la concepția triadică a divinității din filosofia neo­platonică, Binele-Inte­lec­tul-Su­fletul Lumii, Arie propune o teologie trinitară creaționistă, adică: doar Tatăl este Dumnezeu în adevăratul sens al termenului, iar Fiul și Duhul Sfânt sunt creaturi supuse Tatălui și venite la existență doar prin bunăvoința lui Dumnezeu. Pentru a fi mai convingător, Arie, primind spre păstorire parohia din Beaukalis, în vecinătatea Alexandriei, a așternut în scris Thalia, începând cu anul 318, erezia lui sub forma câtorva sloganuri regrupate de Sfântul Atanasie cel Mare prin expresia „hulele lui Arie”:

1) Fiul este o creatură ex-nihilo, asemenea celorlalte creaturi;

2) a fost un timp când Fiul nu era;

3) Fiul nu-l cunoaște pe Tatăl și nu se cunoaște nici pe sine;

4) sub­stanța Fiului este complet străină substanței Tatălui;

5) Dumnezeu nu este Tată dintotdeauna, ci a devenit Tată dând naștere Fiului. Cu alte cuvinte, Arie expune un discurs din care reiese că Sfânta Treime este compusă din Creator, Tatăl, și creaturi, Fiul și Duhul Sfânt. Desigur, învățătura lui este condamnată de îndată ce ajunge la urechile Episcopului de Alexandria, Alexandru, mai întâi în anul 320, apoi în anul 324 și fiindcă nu se supune condamnării și nu acceptă hotărârile sinodului întrunit la Alexandria, Constantin cel Mare simte nevoia convocării unui sinod ecumenic.

Data serbării Paştilor

Cât privește calcularea datei Paștilor, cum stăteau lucrurile la acea vreme? Știm bine că în primele veacuri, creștinismul se dezvoltă sub forma unei pentarhii, adică cinci mari Patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. În aceste Patriarhii existau diferite metode de calcul al datei Învierii Domnului, mergând de la identificarea sărbătorii cu cea a evreilor, fiind stabilită ca dată de referință, în Bisericile asiatice în particular, indicația biblică din cartea Leviticului, adică: în luna întâi, ziua a 14-a (Lv 23, 5), așa-numiți quartodecimani, până la calcularea datei în funcție de fazele lunii și mersul aștrilor. Unificarea imperiului a însemnat pentru Constantin și unificarea Bisericii pe plan dogmatic și de disciplină eclesiastică, întrunind Sinodul de la Niceea cu acest scop: salvgardarea unității imperiului și a ­Bisericii.

Sinodul se deschide în ziua de 20 mai 325 la Niceea, printr-un discurs inaugural ținut de însuși Constantin, după care încre­dințează prezidenția lucrărilor conciliare delegatului Papei Silvestru (314-335), Episcopul Osius de Cordoba, și se încheie la 25 iulie 325 prin discursul final al împăratului, care-i felicită pe Părinții sinodali și îi îndeamnă să implementeze în episcopiile lor hotărârile sinodului ecumenic.

Hotărârile sinodului

Printre principalele hotărâri amintim:

1) pe plan dogmatic este redactat Crezul nicean în care se afirmă explicit divinitatea Fiului în egală măsură cu a Tatălui: Fiul este consubstanțial/deoființă cu Tatăl și este născut, însă nu creat, din esența Tatălui, din veșnicie; în acest fel erezia ariană este nimicită de la rădăcina ei;

2) pe planul disciplinei eclesiastice se hotărăște ca data Paștilor să fie fixată de Episcopul Alexandriei în colaborare cu astrologii: „Paștile se serbează duminica imediat următoare zilei a 14-a cu lună plină, care poate fi 21 martie sau imediat după această dată”. Este util de spus totuși că această hotărâre trebuie înțeleasă în funcție de unele precizări: data de 21 martie este fixă și nu depinde de echinocţiul de primăvară, care poate cădea, în funcție de ani, uneori pe 19, iar cel mai adesea, pe 20 sau pe 21 martie. Realitatea este însă mult mai complexă deoarece definiția conciliară nu conține termeni expliciți pentru stabilirea computului pascal. În fine, sinodalii promulgă și 20 de canoane eclesiastice pentru uniformizarea tradițiilor în diferitele Biserici.

Odată epuizate subiectele aduse în discuție în timpul dezbaterilor, sinodalilor li se permite să revină în episcopiile lor. Arie și adepții lui sunt condamnați și trimiși în exil, iar episcopii primesc misiunea de a unifica data prăznuirii Învierii Domnului. Din păcate însă, atât erezia ariană, cât și calcularea datei Paștilor vor continua să dezbine Biserica și imperiul după Sinodul de la Niceea. Arianismul, după moartea lui Arie, anul 336, se ramifică în trei mari curente teologice și va beneficia de suportul politic implementat de Constanțiu al II-lea, apoi de Valens, iar data Paștilor a continuat să mențină spiritele împărțite, ba chiar să adâncească polemicile dintre creștini până în zilele noastre. Totuși, creștinismul datorează enorm de mult inițiativei Împăratului Constantin cel Mare de a întruni un sinod care a permis Bisericii să inițieze o perioadă foarte benefică în istoria ei. De atunci și până la marea schismă din anul 1054, Biserica s-a întrunit de șapte ori în asemenea sinoade, punând astfel bazele dogmatice și disciplinare după care se rânduiește și care-i permit să propovăduiască Evanghelia lui Iisus Hristos până la marginile lumii, așteptând venirea Domnului în slavă, pe norii ­cerului cu putere.