Pentru femeile mironosițe, slabe trupește, nici persecuția fariseilor, nici gărzile romane violente, nici oprobriul public de a cinsti un condamnat la o moarte atât de rușinoasă nu era, așadar, o grijă care să
19 Mai, 2024
Psalţi de renume care au românizat muzica bizantină
În cultul Bisericii Ortodoxe, muzica bizantină ocupă un loc aparte, făcând o legătură tainică între sufletele credincioşilor rugători şi Dumnezeu, adus în dialog cu omul prin mijlocirea preoţilor. Altfel spus, muzica bisericească, fie ea monodică ori omofonă, asigură acel cadru intim propice întâlnirii omului cu divinitatea, devenind suport consistent pe care se poate sprijini credinciosul în rugăciunea fierbinte înălţată către Creator.
Cu toate acestea, au trecut numai două secole de când muzica de tradiţie bizantină a putut fi încorporată şi reţinută în forme moderne, accesibile la scară largă celor ce stăpâneau arta interpretării acesteia. Deşi circulau pe teritoriul Imperiului Bizantin şi pe cele învecinate foarte multe manuscrise, originale şi duplicate, adevărata valoare a muzicii Bisericii nu a putut fi cunoscută deplin decât după statornicirea multiplelor sale forme modale de expresie în conceptul şi realitatea tangibilă a cărţii.
Muzica practicată în bisericile răsăritene a fost unificată de către Sfântul Ioan Damaschin. La români, cântarea bizantină a pătruns treptat în secolul al XIV-lea, deşi unii bizantinologi afirmă că la noi se cânta ca în Bizanţ încă din secolul al XI-lea. Introducerea şi răspândirea acestei cântări au fost favorizate şi de căderea Constantinopolului.
Apariţia cântării în limba română în Biserica noastră se leagă de numele lui Filotei Ieromonahul, protopsaltul Mitropoliei din Bucureşti, care este autorul primei lucrări de muzică bisericească românească. Apoi, Mihalache Moldoveanu a tălmăcit „Anastasimatarul“ în 1767 din limba greacă în limba română şi pentru aceasta, la 1784, când Domnul Mihail Şuţu a înfiinţat şcoala muzicală de la Biserica „Sfântul Sava“, l-a numit dascăl de cântări. Un alt românitor a fost Vasilache Moldoveanu, care a tradus heruvice şi chinonice.
Macarie Ieromonahul şi primele tipărituri psaltice româneşti
Adevăraţii întemeietori ai cântării bisericeşti române sunt însă Macarie Ieromonahul şi Anton Pann. Macarie Ieromonahul a tipărit în 1823 la Viena „Teoreticonul“, „Anastasimatarul“ şi „Irmologhionul“, printre primele tipărituri de muzică psaltică din lume. Tot el a înfiinţat şcoli de cântări bisericeşti la Mănăstirea Neamţ, la Buzău, la Câmpulung, Ploieşti şi Bucureşti.
Despre acest studios maestru al muzicii psaltice nu se cunosc multe informaţii. Se ştie doar că a purtat numele de Perieţeanu, presupunându-se a fi de obârşie de undeva din zona Ialomiţei, având un frate stolnic şi o soră călugăriţă, aceasta din urmă ctitor al Mănăstirii Viforâta şi stareţă. Încă din copilărie a avut o înclinaţie spre cântarea bisericească, în care l-a îndrumat Constantin, protopsaltul de pe vremea mitropolitului Dositei Filliti. De la acesta, Macarie a deprins limba grecească, tainele şi meşteşugul de a scrie cântări de varianta veche. Se crede că a studiat la Academia grecească din Bucureşti, deprinzând cărturăria (nici slavona nu-i era străină) de la Grigorie Râmniceanu, vestit călugăr de la Şcoala română „Sfântul Sava“.
Pe lângă varianta veche, Macarie învăţa şi sistema nouă, reforma psaltică înfăptuită la Constantinopol în 1814 şi adusă la Bucureşti doi ani mai târziu, unde va fi înfiinţată şi o Şcoală domnească de muzică la Biserica Şelari. Printre nerăbdătorii învăţăcei s-a numărat şi el, care, după ce deprinde „metoda“, începe să transpună cântări din sistema veche în sistema nouă. În 1819 ajunge mitropolit al Ţării Româneşti Dionisie Lupu, care îi promite, după o susţinută cuvântare înflăcărată, înfiinţarea unei şcoli de muzică în limba ţării.
Aceasta se va deschide sub directa înrâurire a lui Macarie, căruia îi revine sarcina de a prelua în graiul patriei cântările bisericeşti, până atunci interpretate în limba grecească, adesea neînţeleasă. Greaua însărcinare este însă îndeplinită, rolul lui Macarie legându-se astfel de naţionalizarea muzicii bisericeşti, prin introducerea muzicii psaltice în biserică fără jertfirea nici a melodiei, nici a limbii române.
Un nou sistem de notaţie muzicală
Munca depusă de Macarie a fost dificilă deoarece în limba noastră textul cântărilor nu este ca în limba grecească, nepotrivindu-se prozodic nici în ceea ce priveşte accentul cuvintelor, nici în ceea ce priveşte alcătuirea frazei româneşti. Macarie a lucrat îndelung, găsind îmbinarea armonioasă a celor două, păstrând şi tonul cuvântului şi al frazei, dar nepierzând nici melodia acesteia. Odată depăşită această problemă, s-au ivit piedici în ceea ce priveşte tipărirea: pe de o parte împotrivirea grecilor, pe de altă parte precaritatea resurselor de ordin material.
Tipografia muzicală psaltică, cea dintâi înfiinţată la nivel mondial, a lui Petru Efesiu, nu dorea muzică românească. Neizbutind în Bucureşti, Macarie pleacă în 1820 la Buda, cheltuiala urmând să fie suportată de mitropolitul Dionisie. Dar, fiind pe punctul de a porni publicarea, izbucneşte în ţară revoluţia lui Tudor Vladimirescu, mitropolitul trebuind să fugă la Braşov şi astfel ajutorul făgăduit trebuia să mai aştepte. Se întoarce în Ardeal şi reuşeşte să convingă un negustor să-şi ofere sprijinul, tipărirea urmând a se face la Viena. În 1823 apar primele trei cărţi: „Teoriticonul“, „Anastasimatarul“, „Irmologhionul“, închinate mitropolitului Veniamin Costache, următoarea publicaţie fiind în 1827, la Bucureşti. Preambulul acestora traduce aceeaşi firească îmbinare a dragostei de neam şi a evlaviei ortodoxe. Treptat, Macarie capătă adeziunea mai multor dascăli şi învăţaţi din ţară, reuşind chiar să înfiinţeze mai multe şcoli de muzică psaltică, după metoda nouă. Tot el este autorul primelor imne şcolare.
În 1829 pleacă în Moldova, fiind numit egumen la Mănăstirea Bârnova, timp în care trece pe la Mănăstirea Neamţului, întocmind cărţi pentru părinţii de aici. În 1833 se întoarce la Bucureşti, pe lângă Mănăstirea Căldăruşani, luând în primire şi conducerea tipografiei, unde va publica între 1834 şi 1836 „Vieţile Sfinţilor“, „Oglinda omului“ şi „Prohodul Domnului“. Tot în acest interval de timp se instalează din ce în ce mai crunt bătrâneţea, îngrijirea lui revenind surorii sale, maica Iustina Perieţeanu, la Mănăstirea Viforâta.
Către sfârşitul anului 1836, Macarie trece la cele veşnice, manuscrisele încredinţate celei ce l-a îngrijit ajungând peste ani în mâna episcopului Chesarie, care le-a dat spre păstrare diaconului Iosif Naniescu, viitorul mitropolit al Moldovei. Păstrându-le cu grijă şi întocmind preţioase însemnări, acesta le-a legat şi le-a încredinţat Academiei Române.
Între personalităţile muzicale româneşti, Macarie Ieromonahul se distinge ca un creator de şcoală românească, un strălucit compozitor şi un patriot convins.
Bibliografie:
Ierom. Marcu Petcu, pr. Adrian Pintilie, Nicolae Lihănceanu, Ramona-Anca Creţu - Pagini din istoria monahismului ortodox în revistele teologice din România, Vol. 3: „Cultură, artă, documente“, Bucureşti, 2011;
Niculae M. Popescu, Macarie Psaltul, în Muzică şi Poezie, Bucureşti, An II , nr. 3, ianuarie, 1937;
Gheorghe C. Ionescu, „Macarie Ieromonahul şi opera de românire a cântărilor psaltice“, în Studii şi cercetări de istoria artei, Seria Teatru, Muzică şi Cinematografie, Tom 38, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1991.
