Cât de frumoasă este luna ianuarie, o lună prin care intrăm într-un an nou, o lună împodobită cu mulţi sfinţi mari care au împlinit cea mai mare poruncă: „L-au iubit pe Dumnezeu cu tot sufletul lor“! În afară de praznicele mari închinate Mântuitorului Hristos (Tăierea Împrejur şi Botezul Domnului), calendarul creştin îmbrăţişează în această lună pe marii sfinţi ai Bisericii care au ales ca loc de mântuire pustia, precum şi pe mari teologi ai Bisericii noastre, cum sunt Sfinţii Trei Ierarhi prăznuiţi astăzi.
Dacă ne gândim la Sfântul Teodosie cel Mare, Sfântul Pavel Tebeul, Sfântul Antonie cel Mare, Sfinţii Atanasie şi Chiril, Sfântul Macarie Egipteanul, Sfântul Eftimie cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Efrem Sirul, atunci ne gândim la o viaţă petrecută în pustie, departe de lume. Cei mai mulţi dintre aceştia şi dintre monahii care au ales ca vieţuire singurătatea s-au nevoit în pustietăţile Egiptului, leagănul vieţii monahale.
Herodot, părintele istoriei, mărturiseşte în sec. al V-lea î.Hr. că „egiptenii sunt cei mai religioşi dintre oameni“. Mergând pe firul acestui adevăr, un istoric modern afirma că „în Egiptul antic, atât în clasele cele mai înalte ale societăţii, cât şi în cele mai de jos, religia este motivaţia principală şi suficientă a vieţii, căci viaţa prezentă nu era decât o pregătire a vieţii de dincolo; mult mai importantă decât aceasta“ (Regnault).
Istoria monahilor din Egipt, fuga lor în pustiu, este legată şi de cercetarea acestor locuri de Pruncul Iisus. Aici s-a refugiat Mântuitorul Hristos din cauza prigoanei lui Irod, aici Iosif şi Maria au găsit linişte şi siguranţă din calea prigonitorilor. S-a împlinit proorocia lui Isaia (19, 1): „Iată Domnul, stând pe nor uşor, va merge în Egipt şi idolii de acolo... se vor cutremura înaintea feţei Lui şi vor cădea la pământ“.
„Cerul cu corurile sale de stele nu egalează frumuseţea Egiptului împodobită cu atâţia monahi“
În perioada de pruncie a Bisericii exista o căutare a lui Dumnezeu din partea oamenilor, altfel decât a creştinilor noştri. Omul căuta desăvârşirea. Era credincios în cunoaştere şi căutarea adevărului, iar întreaga lui viaţă se rezuma la rugăciune şi la contemplarea lui Dumnezeu, chiar dacă ducea povara grijilor familiale.
Pentru că majoritatea sfinţilor pomeniţi au ales ca vieţuire Egiptul - pustia aceasta însetată - şi pentru că vieţuitorii din pustie atingeau mulţime de mii şi zeci de mii, presăraţi de-a lungul Nilului, cetele de călugări numeroase şi înflăcărate de dragostea lui Hristos au fost modele pentru monahii de mai târziu.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Dacă veţi merge în Egipt, veţi găsi o singurătate care întrece orice paradis; veţi întâlni sute de mii de inimi îmbrăcate în forme omeneşti; popoare de martiri, obşti de fecioare; în aceste locuri domnia lui satan este sfărâmată, împărăţia lui Hristos este strălucitoare. Ochii noştri vor contempla oastea lui Hristos, poporul împărătesc, tabloul unei vieţi creştine. Femeile se iau la întrecere cu bărbaţii. Cerul cu corurile sale de stele nu egalează frumuseţea Egiptului împodobită cu atâţia monahi“.
Comoara lui Dumnezeu se ascunde în vase omeneşti. Aceste vase omeneşti care s-au umplut de Hristos şi au devenit după mărturia Sfântului Apostol Pavel „temple ale Duhului Sfânt“ doreau acelaşi lucru, să petreacă cu Hristos în toate zilele vieţii lor. De tineri iubeau ostenelile şi nevoinţele, rugăciunea neîncetată şi privegherea de toată noaptea, lacrimile din ochii lor curgeau ca din izvoare. Postul era ţinut fără măsură, căci mulţi dintre ei nu găseau pâine, ci se hrăneau cu fructe sau linte, sau ierburi şi rădăcini din pustie. Toţi aceşti nevoitori care au dorit să placă lui Dumnezeu printr-o viaţă aleasă, petrecută în virtuţi, au avut cu toţii povăţuitori şi ascultau de cei îmbunătăţiţi. Deprindeau de la bătrâni fapta lor şi deprinderea lor. Iată ce ni se spune în viaţa Sfântului Cuvios Antonie: „Deprindea în sine sporirea faptei bune şi pustnicia fiecăruia. Învăţa de la unul privegherea, iar de la altul cinstirea; de aceea se minuna de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea şi culcarea pe jos şi reaua pătimire, vedea blândeţea unuia şi îndelungă-răbdarea altuia. În sfârşit, urma a tuturor bună credinţă întru Hristos şi însemna dragostea ce aveau între dânşii, unii către ceilalţi. Deci, adunând în sine multe de la fiecare, se sârguia să urmeze pe ale tuturor“.
De ce au ales sfinţii nevoinţa în pustie?
La prima vedere, pentru societatea contemporană, alegerea acestor sfinţi de a se nevoi în pustie pare absurditate, înseamnă o fugă de aproapele, pare o neimplicare faţă de societate şi civilizaţie.
S-au retras în pustie pentru a purta război cu vrăjmaşul pe tărâmul lui (se ştie că locul de sălăşluire a vrăjmaşului este pustia) în lipsă, strâmtoare, nevoinţe aspre printr-un angajament total la dobândirea comuniunii cu Hristos, angajament care pare pentru noi, cei de azi, fanatism.
Părinţii aceştia ai pustiei au dobândit de la milostivul Dumnezeu daruri minunate: al facerii de minuni, darul înainte-vederii, darul deosebirii duhurilor, adică să cunoască cele despre ei, care sunt mai puţini răi şi care mai răi. Lupta lor era dusă înainte de toate împotriva vrăjmaşilor, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri“.
Încercarea vrăjmaşului de a-i alunga din locurile de sihăstrie se făcea din teama ca nu cumva să se umple de sihăstrii pustia. Este uimitor şi vrednic de admiraţie să-i vedem pe monahii risipiţi în pustietate petrecând în nevoinţă şi rugăciune şi aşteptând pe Hristos precum copiii aşteaptă pe ai lor părinţi. Nu au fugit de oameni, printr-o stare de indiferenţă faţă de ei, ci au fugit de deşertăciunea lumii şi au îmbrăţişat omenirea în rugăciunea lor neîncetată. Prin ei dăinuieşte lumea şi datorită lor Dumnezeu poartă de grijă omenirii, căci s-au făcut mijlocitori pentru întreg neamul omenesc şi sunt de-a pururi rugători înaintea scaunului Sfintei Treimi.
Sfinţii pustiei, care sunt prăznuiţi în Biserica noastră, ştiuţi sau neştiuţi, ne îndeamnă astăzi folosind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Călcaţi pe urmele noastre, întrucât şi noi am călcat pe urmele lui Hristos“ (I Cor. 4, 16; 11, 1). În şcoala rugăciunii au învăţat cum trebuie trăită viaţa şi ne învaţă pe fiecare din noi cât de valoros este sufletul omenesc şi ce trebuie să facem pentru a dobândi viaţa nestricăcioasă din Împărăţia cerurilor.
Ca să vorbim de virtuţile pe care aceştia le-au îmbrăţişat, ar însemna să trăim nu numai o viaţă, ci mai multe, dar o provocare pot lăsa la îndemâna oricărui cititor: să citească viaţa acestor Părinţi şi să le urmeze vieţuirea.
În pustiul spiritual din această lume modernă care nu oferă pelerinilor rătăcitori prin viaţă nimic altceva decât nisipul deşertăciunilor, răscolit şi răscolitor de patimi pe care nimeni nu-şi poate zidi temeinic şi pentru veşnicie casa sufletului său, viaţa Părinţilor, cuvintele lor presărate cu zgârcenie, apoftegmele lor ziditoare reprezintă glăsuiri ale lui Dumnezeu în „pustiul de azi“ în care oamenii sunt chemaţi la pocăinţă: „Pocăiţi-vă..!“
Într-o societate care pregăteşte cetăţeni pentru alte performanţe, şcoala rugăciunii este absentă şi comorile pustiei lipsesc şi din mintea, şi din sufletul tinerilor. În acest ţinut pustiit, oamenii nu-L mai caută pe Hristos, nu doresc să petreacă împreună cu El, ci-L roagă discret, ca cei din ţinutul Gherghesenilor, „să plece din hotarele lor“.
Cuvintele lor, din care ne hrănim astăzi, sunt „mere de aur într-un coşuleţ de argint“, aşa sunt numite cuvintele lor cu putere multă strânse în colecţia apoftegmelor pe care le găsim în Pateric.
Îndemnul dat de „un bătrân oarecare“: de veţi citi sau veţi auzi vieţile - şi cuvintele - Sfinţilor Părinţi, începeţi să vă nevoiţi a face şi a vieţui şi voi aşa, chemând pe Dumnezeu în ajutorul vostru ca să vă întărească şi să vă ajute (Pateric 4, 4), „căci dacă nu veţi urma Preacuvioşilor Părinţi celor de demult şi nu veţi păzi rânduielile şi învăţăturile lor, neavând răbdare, smerenie şi dragoste frăţească, în zadar este pravila şi citirea voastră cea multă, în zadar este rugăciunea voastră cea întru multă vorbire... căci în pieire veşnică veţi merge de nu veţi urma Sfinţilor Părinţi şi rânduielilor lor, cu răbdare, smerenie şi dragoste frăţească... căci nu este - călugărilor şi creştinilor - alt drum şi alt chip, decât numai Drumul Sfinţilor Părinţi“ (Pateric 12, 7) a căror Cale a fost Hristos, Adevărul şi Viaţa.
