Pustnicul care a îmblânzit fiarele sălbatice

Patricianul Teodot şi soţia sa, Rufina, erau originari din provincia siriană Gangara. Dregătorul cetăţii i-a adus în Cezareea Capadociei, la ighemonul Faust, unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creştinilor. Rufina era însărcinată şi suporta cu greu patimile chinuitorilor. Dumnezeu a poruncit unei femei pe nume Amina să-l îngrijească pe prunc ca pe un fiu al ei. Deoarece primul cuvânt pe care l-a rostit după vârsta de cinci ani a fost mama, pruncul a fost numit Mamant. Acesta a fost dus chiar înaintea împăratului Aurelian, care a încercat să-l facă să renunţe la credinţa sa şi să jertfească idolului Serapid. În permanenţă era înconjurat de fiare sălbatice, ca un păstor în mijlocul turmei sale. Din porunca dregătorului, Mamant a fost străpuns cu o oişte, dându-şi obştescul sfârşit într-una din peşterile din acele locuri.

Pe vremea prigoanei împăratului roman Aurelian (270-275), o familie de viţă nobilă a trecut peste rigorile timpului şi nu a ocolit mărturisirea dreptei credinţe. Patricianul Teodot şi soţia sa, Rufina, erau originari din provincia siriană Gangara. Deşi se bucurau de o cinste deosebită în această provincie, nu s-au ruşinat să-L mărturisească pe Hristos în mijlocul oamenilor, atrăgând asupra lor atenţia autorităţilor, care luau măsuri severe împotriva oricui refuza să slujească zeilor. Nu a trecut mult timp şi dregătorul păgân Alexandru i-a chemat înaintea judecătorului, obligându-i să slujească la idoli. În momentul în care Alexandru era gata să-i pună la chinuri, a fost oprit de locuitorii cetăţii, deoarece Teodot era demnitar roman şi nu putea fi pedepsit decât prin porunca împăratului.

Fiu al iubirii jertfelnice pentru Hristos

Pentru ca cei doi să fie chinuiţi pentru nesocotirea lor, dregătorul i-a adus în Cezareea Capadociei, la ighemonul Faust, unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creştinilor. Acesta i-a aruncat în temniţă, chinuindu-i cumplit. Rufina era însărcinată şi suporta cu greu patimile chinuitorilor. De aceea, Teodot se ruga lui Dumnezeu ca să le primească sufletele înainte ca, din cauza chinurilor, să părăsească credinţa cea adevărată: „Doamne, Dumnezeul puterilor, Tatăl iubitorului Tău Fiu, pe Tine Te binecuvintez şi te preamăresc că m-ai învrednicit pe mine să fiu aruncat în temniţa aceasta pentru numele Tău. Deci, mă rog Ţie, Doamne, primeşte sufletul meu în legăturile acestea, Cela ce ştii neputinţa mea, ca nu cumva să se laude vrăşmaşul meu asupra mea“. După ce Teodot şi-a dat duhul, soţia sa a născut mai înainte de vreme un fiu binecuvântat, rod al suferinţelor şi al dragostei jertfelnice pentru Hristos. După naşterea fiului său, Rufina a plecat şi ea la Domnul.

„Niciodată nu mă voi lepăda de Hristos“

După ce Teodot şi soţia sa, Rufina, au fost chemaţi la Hristos, Dumnezeu a poruncit, prin îngerul Său, unei femei din Cezareea, al cărei nume era Amina, femeie de neam bun şi de dreaptă credinţă, să ceară de la dregător trupurile celor doi sfinţi, care se aflau în temniţă, pentru a le îngropa cu cinste, iar pe prunc să-l îngrijească ca pe un fiu al ei. Din rânduiala lui Dumnezeu, inima dregătorului s-a înmuiat, iar Amina a reuşit să pună trupurile celor doi martiri la loc de cinste, îngropându-le în grădina sa.

Pruncul a fost îngrijit cu dragoste de către creştină, care l-a iubit ca pe propria sa odraslă. Până la vârsta de cinci ani el nu a spus nici un cuvânt. Deoarece primul cuvânt pe care l-a rostit după vârsta de cinci ani a fost mama, pruncul a fost numit Mamant. A învăţat la cele mai bune şcoli ale timpului, deosebindu-se prin isteţimea ieşită din comun. Pe tronul Romei s-a urcat împăratul Aurelian, prigonitor aspru al celor ce refuzau să cinstească idolilor. Nu numai bărbaţii erau siliţi să aducă jertfe, ci şi femeile şi copiii. Credinţa pruncului nu a stat mult vădită şi el a atras, ca şi părinţii săi odinioară, invidia dregătorilor prigonitori. Pe vremea aceea, în funcţia de dregător al Cezareei Capadociei se afla Democlit, cel care luase locul lui Faust, şi el aprins de ură împotriva creştinilor. La el a fost adus tânărul Mamant pentru a se justifica şi pentru a fi încercat în credinţa idolatră. Mamant avea doar cincisprezece ani, şi rămăsese de curând orfan şi de cea de a doua sa mamă, Amina. Întrebat dacă este creştin, Mamant recunoaşte fără nici o şovăire, fiind gata să accepte orice chin pentru credinţa sa, batjocorind pe faţă credinţa deşartă a celor ce-l iscodeau: „Eu sunt cel ce nesocotesc cărunteţile voastre cele rătăcite din calea cea dreaptă şi de atâta întuneric cuprinse, încât la lumina adevărului nu puteţi privi, căci, părăsind pe Dumnezeul Cel viu şi adevărat, v-aţi apropiat de demoni, închinându-vă idolilor fără de suflet, muţi şi surzi. Iar eu niciodată nu mă voi lepăda de Hristos şi mă sârguiesc să-i aduc la El pe cei pe care-i pot aduce.“

A preferat împărăţia veşnică în locul celei trecătoare

Şi de data aceasta, dregătorul a avut nevoie de aprobarea împăratului pentru a-l chinui pe Mamant, acesta fiind de viţă nobilă, după părinţii săi. După ce a primit acordul împăratului, ighemonul Democlit dezlănţui chinurile asupra tânărului Mamant. Acesta a fost dus chiar înaintea împăratului, care a încercat să-l facă să renunţe la credinţa sa şi să jertfească idolului Serapid: „De te vei apropia de marele Serapid şi de vei jertfi lui, vei fi cu noi în palate şi te vei hrăni împărăteşte şi toţi te vor cinsti, te vor lăuda şi vei fi fericit cu adevărat. Iar de nu-mi vei da ascultare, vei pieri“. Dar tânărul a preferat împărăţia cea veşnică în locul celei trecătoare.

Pentru cutezanţa sa el a fost ars cu lumânări, bătut cu pietre, aruncat în mare, pentru a se îneca, dar din toate acestea Sfântul a ieşit nevătămat, ajutat permanent de îngerul Domnului, care era în permanenţă lângă el, încurajându-l.

Ighemonii hotărâseră să-l arunce pe Sfânt în mare, dar Dumnezeu a poruncit îngerilor Săi să-l păzească, aceştia răpindu-l şi ducându-l pe un munte, în pustia din apropierea Cezareei Capadociei. Aici Sfântul vieţuieşte ca un al doilea Moise, postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, petrecând în tovărăşia fiarelor sălbatice. În locurile acelea, Mamant a construit o biserică, în care se ruga şi citea Sfânta Scriptură. În permanenţă era înconjurat de fiare sălbatice, ca un păstor în mijlocul turmei sale. Din laptele acestora Sfântul făcea brânză, pe care o împărţea celor săraci.

Vestea despre pustnicul care a îmblânzit fiarele sălbatice a ajuns până la urechile dregătorilor păgâni din Cezareea. Aceştia, neştiindu-i identitatea, îl socoteau vrăjitor şi au trimis mai mulţi soldaţi pentru a-l aduce în cetate. Ajungând ostaşii în apropierea locurilor sale de nevoinţă, au fost întâmpinaţi chiar de către Mamant, care i-a primit ca pe nişte fraţi. Mamant şi-a descoperit identitatea, spunându-le că va veni singur în cetate pentru a sta în faţa dregătorului. În călătoria sa la Cezareea, Mamant a fost însoţit de către un leu, care a rămas la porţile cetăţii.

A stat trei zile într-un cuptor aprins

După ce-L recunoaşte din nou pe Hristos în faţa păgânilor persecutori, Sfântul Mamant este supus la cele mai îngrozitoare chinuri: bătut cu unghii de fier, aruncat în temniţă, aruncat într-un cuptor aprins, la fiare, bătut cu pietre.

Văzând prigonitorii că nici una dintre pedepse nu-l afectează, hotărăsc să-l arunce într-un cuptor încins, dar Mamant iese, după trei zile, întreg şi nevătămat. Apoi, Sfântul este aruncat la fiarele sălbatice. Dar nici de data aceasta nu i s-a întâmplat nimic, fiarele recunoscându-l ca pe un păstor. Mulţi dintre cei de faţă au crezut în puterea lui Dumnezeu ce lucra atât de vizibil prin sluga Sa, Mamant. Dumnezeu a făcut ca în aceste momente să deschidă gura leului, care venise cu Mamant, şi să grăiască cu grai omenesc către cei de faţă, recunoscându-şi stăpânul: „Tu eşti păstorul meu care m-ai păscut în munte“.

Din porunca dregătorului, Mamant a fost străpuns cu o oişte, dându-şi obştescul sfârşit într-una din peşterile din acele locuri. Sfintele sale moaşte au fost cu grijă îngropate de către credincioşi în acelaşi loc în care a mers la Domnul, urmând ca, mai târziu, creştinii sirieni să construiască aici o biserică.

Despre Sfântul Mucenic Mamant face pomenire Sfântul Vasile cel Mare atunci când îi îndeamnă pe păstoriţii săi din Cezareea Capadociei: „Aduceţi-vă aminte de Sfântul Mucenic, câţi l-aţi văzut cu ochii, câţi la lucrul acesta, adunându-vă, l-aţi avut ajutor; la câţi chemându-i numele, cu singur lucru a venit, pe câţi rătăciţi în viaţă i-a povăţuit, pe câţi de neputinţe i-a tămăduit, la câţi, murindu-le fiii, iarăşi la viaţă i-a întors“. În iconografie Sfântul apare reprezentat alături de un leu.

Sfântul Mucenic Mamant este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe data de 2 septembrie, alături de părinţii săi: Sfântul Mucenic Teodot şi Sfânta Muceniţă Rufina.