Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Radu Rosetti, amintiri despre o epocă în schimbare

Radu Rosetti, amintiri despre o epocă în schimbare

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Documentar
Un articol de: Daniela Șontică - 27 Sep, 2020

Boierul Radu Rosetti (1853-1926) a fost un ­veritabil autor de amintiri în care a zugrăvit cu precizie istorică şi cu măiestrie literară o epocă apusă a Modovei. G. Călinescu îl numeşte „un cronicar cu obiectivitate perfectă”, iar E. Lovinescu consideră că de la Radu Rosetti avem cea mai frumoasă memorialistică a literaturii noastre. La rândul său, Neagu Djuvara spune că prin ­lucrările sale istorice, ­care se adaugă la cele de amintiri, Radu Rosetti este şi un mare istoric.

Născut la Iaşi, în 1853, ca fiu al celui de-al doilea Răducanu Rosetti şi al domniţei Aglae Ghica, fiică a lui Grigore Vodă Ghica al Moldovei, Radu Rosetti a fost prefect în mai multe judeţe în guvernări conservatoare, iar spre bătrâneţe a ales să fie doar un modest arhivar la Ministerul de Externe, pentru a putea să se dedice studierii documentelor istorice.

Prefacerea unei lumi 

Împreună cu „Poveştile moldoveneşti”, captivantele „Amintiri” ale lui Radu Rosetti sunt documente literare şi istorice prin care ni se descifrează autentic mentalităţile boierimii din Moldova între anii 1790 și 1840, când s-a făcut trecerea de la o societate turco-fanariotă la una dominată de ideile cercurilor intelectuale din Occident. Schimbarea a produs o prăpastie de gândire între generaţii, iar autorul, care a fost martor la ea, o rememorează. Îşi începe lucrarea chiar cu astfel de constatare: „Nu cred să fie altă ţară în care toată viaţa publică şi privată să se fi schimbat mai răpede şi mai desăvârşit decât la noi şi mai ales în care orice urmă a unui trecut, relativ foarte apropiat, să se fi stins atât de complect şi de repede ca la noi. Pănă şi mare parte din obiectele în uz zilnic în întăia jumătate a veacului trecut, mobile, ustensilii casnice şi de lux, haine, au dispărut aproape de tot. Prea puţine sunt lighenele şi ­ibricele de alamă galbenă, afumătoarele de argint, şălile şi arşălile, ciubucele cu tot tacâmul lor, narghilelele încă în fiinţă. Antereie mai există doară numai câte poţi numara pe degetele aceleiaşi mâni; ştiu de un singur caftan ­boieresc în fiinţă, iar işlicuri, giubele, conteşe, benişuri, şalvari şi meşti nu cred să existe macar un singur exemplar.”

Pagini despre epidemiile de holeră 

Interesante sunt paginile în care povesteşte despre epidemiile ce se abăteau periodic asupra ­locuitorilor Moldovei: „De multe ori povestitu-mi-a bunica grozăveniile holerei de la 1830. Mureau oamenii ca muştile şi nu erau destui ciocli pentru a-i îngropa; serviciul medical era neputincios şi cu desăvârşire neîndestulător. ­Cine avea zile trăia, cine nu avea murea. Ieşul era pustiu, rămăsese numai sărăcimea, toţi acei cari dispuneau de mijloace fugiseră: boierii pe la moşii, negustorii şi ceilalţi cari putuseră să plece, pe unde apucaseră şi pe unde izbutiseră a se oploşi, mai ales pe la mănăstiri. (...) Boierii şădeau ­închişi în curţile lor, ale căror ­intrări erau păzite de puşcaşi cu armele încarcate. Alimentele ce li se aduceau erau ridicate peste ziduri cu prăjini, panerele cari le conţineau erau arse. Scrisori de din afară nu se luau cu mâna, ci cu căngi, apoi se perforau cu un sul şi se ţineau la fum ceasuri ­întregi. Posed şi astăzi scrisori de pe acea vreme, primite de bunici la Ieşi sau la Bohotin, de la fiii lor din străinătate sau de aceştia, la München, de la părinţi; toate sunt astfel perforate şi trecute prin fum, căci poşta rusască şi cea austriacă le supunea la operaţii de acelaşi fel. Părinţii părăseau copiii zăcând de molimă, copiii lăsau pe părinţi să moară fără de ajutor, frate pe frate nu primea, ci îi vorbea din depărtare. Bine spunea bunica: Era o vreme în care omul se arata în toată urâciunea!”

În preţioasele amintiri aflăm şi un episod care relevă generozitatea oamenilor sănătoşi şi mai înstăriţi faţă de cei săraci şi cuprinşi de microbul holerei. Iată fragmentul: „În vara anului 1868 s-a ivit holeră în ţară. Pe la noi epidemia a fost mai mult uşoară: dacă se îmbolnăveau mulţi, în schimb numărul deceselor era mic de tot: era mai mult holerină decât holeră. Tata de la început dăduse de ştire, nu numai în satele de pe moşie, dar şi în acele de pe ­împrejur, că are un leac sigur împotriva molimii. Acest leac consista într-un număr de picături de laudanum disolvate în oareşicare câtime de apă de mintă concentrată, ce se lua nu mai ţin minte de câte ori pe zi. Ograda noastră era veşnic plină de pacienţi, iar în antretul de jos parcă-l văd şi acuma pe Neculai Lefter, vatavul de ogradă, şăzând pe o ladă mare de Braşov, având lângă el o beşică urieşă de steclă, plină de apă de mintă, şi, în mână, o steclă cu laudanum, dând fiecărui pacient numărul de picături hotărât din cea de a doua şi câtimea ştiută din cealaltă. Cei mulţi din bolnavi, îndată ce-şi înghiţeau doftoria, mergeau de se culcau într-o parte hotărâtă a grădinei. Mulţi veneau să ceară «doftorie» pentru bolnavii rămaşi acasă. În grădină la noi nu a murit nici unul, din alţii care au luat «doftorie» de la noi, numai unul sau doi.”

Mama lui avea cunoştinţe medicale

Un portret duios şi cu tuşe încărcate de dragoste îi face Radu Rosetti mamei sale, Aglae, care era o persoană miloasă, cu reale cunoştinţe medicale şi ajuta cu medicamente pe mulţi bolnavi, mai ales din rândul ţăranilor şi al slujitorilor, fără a le pretinde bani. „Mama avea deosebite aptitudini medicale şi se îndeletnicea bucuros cu căutarea bolnavilor. În casă era o enormă bisacta totdeauna bine aprovizionată cu medicamente furnisate la spiţerul Mildt din Târgul Ocnei sau aduse de tata din desele sale drumuri la Ieşi. Contul nostru la sasul Mildt se ridica în fiecare an la câteva sute de galbeni, căci medicamente, mai cu samă chinină, se dădeau la toţi acei care cereau. De câte ori se auzea că vrun ţaran de pe moşie este bolnav, tata şi mama, sau numai mama, mergeau cu trăsura la dânsul, luând bisactaua-farmacie cu dânşii, îl căutau, trimiteau după medic în cazurile mai serioase şi în tot timpul bolii îl ţineau cu vin vechi şi cu mâncare bună.”

Probabil că dacă ar fi trăit în vremuri emancipate, Aglae ­Rosetti ar fi fost un medic bun, după povestirile fiului său: „Mama avea în această privinţă multă iniţiativă, nu sta la îndoială pentru a lua la caz de nevoie măsurile cele mai îndrăzneţe şi totdeauna era felicitată de medic pentru ceea ce făcuse. Îi plăcea să steie la vorbă cu medicii asupra medicinii şi-i uimea prin întrebările ce li le punea, care trădau, pe lângă interesul ce-l punea în chestiile medicale, şi aptitudinile ei pentru asemene chestiuni. Şi veneau să ceară sfat medical şi medicamente de la mama nu numai ţărănimea de pe moşie, dar şi locuitorii din sate de pe alte moşii, şi nu li se refuzau nici unele, nici altele.”

O galerie de portrete

Cele trei volume de „Amintiri” au subtitlurile: „Ce am auzit de la alţii; Din copilărie; Din prima tinereţe”. Farmecul scriiturii izvorăşte şi din educaţie şi din lecturile rafinate ale autorului. Scrie despre mersul lumii, dar este atent şi la case, mobile, îmbrăcăminte, obiceiuri, sărbători, figuri de boieri, ţărani, slujitori, episcopi, călugări, preoţi. Arată cum erau administrate moşiile, oraşele mari şi târgurile modeste. Relatează despre felul în care se tratau oamenii şi face portretele unor doctori pe care i-a cunoscut sau despre care a auzit povestindu-se. Portretizează domnitori, printre care şi Alexandru Ioan Cuza, boieri de seamă, oameni politici şi reconstituie genealogii ale unor familii istorice. „Amintirile” lui Radu Rosetti sunt, dincolo de o lectură încântătoare, şi un instrument real pentru cercetătorii epocii descrise.

O biografie de boier român

Radu Rosetti a trăit între anii 1853 și 1926. Copilăria și tinerețea și le-a petrecut la moşiile părinţilor de la Căiuți și Pralea, lângă Onești. A făcut studii în Elveția și Franța, obținând bacalaureatul în științe în 1873. După moartea tatălui său (1872), a preluat moșia de la Căiuți, pe care, în 1888, a fost nevoit s-o vândă şi să se mute la Târgu Ocna, în fosta casă a lui Costache Negri, apoi la Bacău. A fost căsătorit cu Smaranda Bogdan şi au avut împreună patru copii: Radu (istoric, general), Henri (licențiat în drept), Eugeniu (ziarist, călător pasionat) și Magdalena (căsătorită Beldiman). A publicat cărţile de literatură: „Cu paloșul: poveste vitejească” (1905), „Povești moldovenești” (1920), „Alte povești moldovenești” (1921), „Amintiri”, vol. 1-3 (1925-1927). Cărţi istorice: „La Roumanie et les Juifs” (1903), „Cauzele răsboiului” (1904), „Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova”, Tomul I: „Dela origini până la 1834” (1907), „Pentru ce s-au răsculat țăranii” (1907), „Acte și legiuiri privitoare la chestia țărănescă: Seria II: Din domnia regelui Carol”, vol. 1-4 (1907-1908), „Arhiva senatorilor de la Chișinău și ocupația rusească de la 1806-1812”, 4 volume (1909), „Păcatele slugerului”, (1912), „Acțiunea politicii rusești în Țările Române: povestită de organele oficiale franceze” (1914).

Citeşte mai multe despre:   Radu Rosetti  -   epidemie