Considerat de către unii critici drept cel mai mare poet al secolului al XIX-lea, Rainer Maria Rilke a dorit mereu ca numele său să nu fie cunoscut în „cetate“, ci să fie ştiut doar de Dumnezeu, pentru a nu fi ispitit de „duşmănia vicleană a gloriei“. Rilke vedea peste tot amprenta lui Dumnezeu şi, de aceea, admira pe artiştii de pretutindeni care scot în evidenţă această pecete a Creatorului. În acelaşi chip, prin poeziile sale, poetul şi povestitorul german a scos din dărâmăturile sufletului omenesc, devastat de veacul al XIX-lea, blocuri de marmură pentru Templul lui Dumnezeu.
Cu câteva zile înainte de plecarea sa din această lume, survenită pe 29 decembrie 1926, marele poet german Rainer Maria Rilke îşi scria propriul epitaf: „Trandafir, oh, contradicţie pură,/ De a nu fi, sub atâtea ploape, somnul nimănui“. Trandafirul, simbolul dragostei şi al devoţiunii, este, de asemenea, şi simbolul somnului (petalele sale amintind de pleoapele omeneşti), dar al unui somn unde simţurile sunt treze (referire la culoarea, parfumul şi fragilitatea trandafirului). Din aceste cuvinte răzbate credinţa puternică a poetului în viaţa veşnică şi în întâlnirea cu Dumnezeu, „întunericul supraluminos“, aşa cum Îl exprimă în majoritatea poeziilor sale. Deşi se afla în floarea vârstei, marele poet german lăsa în urmă o moştenire ce ni-l arată ca fiind unul dintre corifeii poeziei secolului al XIX-lea şi poetul creştin al germanilor.
„Să nu-ncerci viaţa s-o pricepi, atunci se face sărbătoare...“
Rainer Maria Rilke s-a născut pe 4 decembrie 1875 la Praga, în Imperiul Austro-Ungar. A fost al doilea copil al mariajului nefericit, care ulterior va eşua, dintre Josef Rilke şi Sophie Entz. Puternic afectată de moartea primului copil, o fată, Sophie îşi va numi cel de-al doilea copil „René“, adică „renăscut“, pentru a-şi aminti mereu de ea. Din acelaşi motiv, René va juca în perioada copilăriei rolul surorii sale decedate, poze ale sale arătându-ni-l îmbrăcat cu haine de fată şi cu părul lung.
La insistenţele părinţilor săi, René urmează din 1885 şcoala de cadeţi din Sankt Polten. Această experienţă dură îl va traumatiza pe termen lung pe sensibilul poet german. Conştient de înclinaţia spre poezie şi de talentul pentru desen, unchiul său îl va ajuta să plece de la şcoala militară. Se va înscrie, după 1891, din motive de sănătate, într-o şcoală gimnazială. În anii 1895-1896 a studiat literatura, istoria artei şi filosofia mai întâi la Universitatea Carol din Praga şi mai apoi la München. Din această perioadă datează şi primele sale volume de poezii.
„Poeziile nu sunt simple emoţii, ele sunt experienţe“
În 1897 o va întâlni în München pe Lou Andreas-Salomé, o intelectuală literată, fosta prietenă a filosofului Friedrich Nietzsche şi discipolă a lui Sigmund Freud, de care se va îndrăgosti. Tot acum îşi va schimba numele din René în Rainer, la îndemnul noii sale iubite.
Conştient de faptul că „poeziile nu sunt simple emoţii, ele sunt experienţe“ şi că „pentru a scrie o singură poezie trebuie să vezi multe oraşe, mulţi oameni şi lucruri... şi trebuie să observi gestul fiecărei flori care se deschide dimineaţa“, Rilke va face mai multe călătorii în Rusia, Italia, Spania, Egipt şi Franţa. Călătoriile din Rusia şi Paris vor lăsa o puternică amprentă asupra convingerilor sale şi asupra stilului său. În Rusia se va întâlni cu scriitorul Lev Tolstoi, care-l va influenţa în ceea ce priveşte ideile sale religioase.
Trebuie să amintim că în această perioadă Rainer îşi va adăuga şi prenumele „Maria“, pentru a sublinia credinţa sa creştină. După ce se va despărţi de Lou Salomé în 1900, Rilke se va căsători cu Clara Westhoff, cu care va avea o fată, pe nume Ruth.
În Paris este angajat ca secretar personal al sculptorului Auguste Rodin, între 1905-1906. Aici, influenţat de picturile lui Paul Cézanne, dar mai ales sub influenţa lui Rodin, Rilke va învăţa cum să valorifice fiecare aspect al unui lucru exterior.
Pe la 45 de ani va scrie „Elegiile Duineze“ şi „Sonete către Orfeu“, cele mai reuşite opere ale sale. Grav bolnav, va veni în Elveţia pentru ultima parte a vieţii sale. A murit pe 29 decembrie 1926 de leucemie, fiind îngropat în cimitirul Raron, în cantonul Wallis. Ironie sau nu, se pare că începutul bolii sale a fost provocat de înţepătura unui spin de trandafir, floarea sa preferată.
„Când vezi că numele tău circulă printre oameni, nu-l lua în seamă“
După întâlnirea cu Tolstoi, poetul a avut parte de o revelaţie, care l-a făcut să-şi schimbe percepţia asupra realităţii. Poezia sa va avea un puternic accent mistic. Aerul mistic îl face pe Rilke să vrea ca numele său să fie cunoscut doar de Dumnezeu, pentru a se apăra împotriva mândriei, „duşmănia vicleană a gloriei“, cum o numeşte el.
Într-o scriere către un poet tânăr, Rilke spune: „Nu ruga pe nimeni să vorbească despre tine, nici măcar dispreţuitor. Şi când trece timpul şi tu vezi că numele tău circulă printre oameni, nu-l lua în seamă... Gândeşte-te: a devenit rău şi dezbară-te de el. Ia altul, oricare, pentru ca Dumnezeu să te poată chema noaptea. Şi tăinuieşte-l de toţi“. Părintele Dumitru Stăniloae iubea aceste cuvinte într-un mod deosebit, văzând în ele o înfierare a slavei deşarte prezente în noi.
Rilke vorbeşte în poeziile sale despre o experienţă a lui Dumnezeu mai presus de simţurile noastre, o experienţă posibilă prin faptul că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi fără El nu am putea trăi: „Stinge-mi lumina ochilor Tăi: Te pot vedea,/ acoperă-mi urechile: Te-aud uşor,/ fără picioare către Tine pot umbla,/ şi fără gură pot să Te implor/ Frânge-mi în două braţele, la fel/ Te va cuprinde inima-mi, în loc;/ opreşte-mi inima şi creierul va bate,/ iar de-mi vei azvârli în creier foc,/ pe sânge Te voi duce mai departe“. Astfel, toţi avem parte de bucuria vieţii întru Hristos, dorind o permanentă intrare în contact cu Arhetipul nostru.
„Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?“
Poetul vorbeşte într-un mod extraordinar despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Exagerând într-un mod voit, Rilke spune că Dumnezeu ar înceta să mai existe dacă noi am înceta să mai existăm, că Dumnezeu tânjeşte după noi, aşa cum şi noi tânjim după El. Relaţia dintre om şi Dumnezeu este una de iubire profundă, iar din iubire Dumnezeu doreşte ca omul să ajungă la asemănarea cu El, la îndumnezeire. Rilke versifică astfel o temă atât de des întâlnită în literatura patristică: „Vreau fiinţa toată să-ţi reflect, să-ţi sorb,/ nicicând să nu fiu prea bătrân sau orb“, deşi tenta versurilor poate fi uşor panteistă.
În acelaşi chip, omul îşi arată profunda sa iubire pentru Creatorul Său: „Eu sunt, Înfricoşatule. N-auzi Tu, oare/ cum simţurile-mi, valuri, Te izbesc./ Simţirile ce s-au deprins să zboare/ în jurul feţii Tale alb roiesc./ Nu-mi vezi Tu sufletul, cum stă aproape,/ învăluit în al tăcerii strai?/ Şi nu se coace ruga mea de mai,/ pe-a Ta privire, ca pe-un ram prea greu?“, dorind ca prin rugăciune să stea aproape de Dumnezeu.
„Vecine Dumnezeu, de uneori Te tulbur...“
Intimitatea dintre Dumnezeu şi om este transpusă de Rilke într-un mod aproape scripturistic. După cum Mântuitorul se identifică în Evanghelie cu cel flămând, însetat, bolnav, în temniţă, la fel Rilke vorbeşte despre Dumnezeu ca despre un vecin de care trebuie să avem grijă, întrucât foarte mulţi L-au părăsit: „Vecine Dumnezeu, de uneori/ Te tulbur, în nopţi lungi, cu-a mea bătaie,/ e că-Ţi aud suflarea rareori/ şi ştiu că Tu eşti singur în odaie./ Şi când Îţi trebuie ceva, nu-i nimeni,/ când dibuieşti, nu Îţi dă nimenea să bei:/ ascult mereu. Fă un mic semn, de vrei./ Sunt lângă tine“. Se observă aici dragostea şi devotamentul pe care omul îl arată pentru Prietenul său, pentru Vecinul său, la cel mai mic semn al Acestuia. Parcă îl auzim, cu câteva decenii mai înainte, pe părintele Stăniloae, care spunea: „în fiecare om care mă întâmpină Îl regăsesc pe Hristos, Care vrea să stea în comuniune cu mine“.
