Scriitoarea Ileana Toma ne-a oferit spre publicare un fragment din viitorul său roman epistolar despre părintele Vasile, bunicul ei. Romanul se vrea un răspuns oferit scrisorilor trimise de părintele basarabean Vasile fiului său, părintele Alexie, tatăl Ilenei Toma, plecat împreună cu familia din Basarabia în refugiul din martie 1944. O emoţie aparte emană scrisoarea părintelui Vasile în care îşi mărturiseşte bucuria de a afla, după 12 ani de la despărţire, că fiul său trăieşte. (G.A.)
După moartea tatălui meu, părintele Alexie, în înţelegere cu mama şi cu surorile mele, am luat toate documentele tatei să le sortez şi să arunc ce nu mai era util. Într-un plic mare am găsit toate scrisorile pe care le primise de la tatăl său, părintele Vasile, rămas în Basarabia, şi toate actele privind studiile, căsătoria, hirotonirea, precum şi însemnările făcute de mâna bătrânului preot. Dintr-odată, am avut senzaţia că sufletul mi se inundă de o lumină sfântă şi, pe măsură ce citeam scrisorile bunicului, simţeam nevoia să ridic ochii şi să mulţumesc Treimii Sfinte în rugăciune smerită.
Când mi-am asumat responsabilitatea de a scrie cele două romane istorice, „Singurătatea lui Vlad Ţepeş“ şi „Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor“, mi-am propus apoi să scriu şi un roman epistolar, explicând scrisorile bunicului Vasile şi, într-un fel, răspunzându-le acum, la mai mult de jumătate de secol de la scrierea lor.
La noi, în timpul perioadei de 50 de ani cunoscută sub denumirea de „comunism“, oamenii, de teama Securităţii, nu-şi trimiteau scrisori care să poată alcătui o literatură, nu-şi puteau comunica gândurile, preferinţele culturale, comorile descoperite în cărţile pe care le citeau şi nici numele persoanelor cu care se întâlneau. Şi dacă totuşi întâlnim cărţi cuprinzând scrisori ale unor trăitori din ţările care s-au bucurat de „libertatea“ comunistă, trebuie să ne alcătuim un cifru ca să le pătrundem înţelesul.
Prima scrisoare începe astfel:
„Dragul şi mult stimatul meu Aleoşa şi preacucernice părinte Alexie“...
Se simte că este prima scrisoare care ajungea la tata după 12 ani de la despărţire! O demonstrează nu numai conţinutul ei, ci şi o notiţă scurtă găsită printre acte, scrisă în limba rusă. Era organizată pe coloane. Prima coloană conţinea numele celor dragi părintelui Vasile, primul trecut fiind chiar bunicul Bârcă Vasile, în coloana a doua având data naşterii (1872, 20 I), apoi data cununiei (1895), ultima, aceea a morţii... Venea la rând bunica Teodosia, care în ultima coloană avea trecută data morţii (1946 3 XI). Redau, spre surprinderea mea, rândul în care tatăl meu, Alexie, singurul său băiat, era trecut astfel: data naşterii (1901 6 II); cununia (1929 21 VII); data morţii (probabil 1954 ?); observaţii (pomenirea la 6 II). Notiţa era un pomelnic, cu menţionarea zilelor din an în care părintele Vasile făcea rugăciuni speciale pentru cei dragi ai lui.
Prima scrisoare nu părea neobişnuită, dar descifrându-i codul, ea caracterizează epoca. Tata, părintele director al Liceului „Mihail Eminescu“ din oraşul Râşcani, judeţul Bălţi, înainte de a pleca în cel de-al doilea refugiu, la început de martie 1944, când frontul se apropia, s-a întâlnit cu cele patru surori ale sale în casa părintească din satul Trebisăuţi, judeţul Hotin. Acolo au stabilit ca cei doi părinţi ai lor, părintele Vasile (72 de ani) şi preoteasa Teodosia (70 de ani), să se refugieze în România odată cu fiul lor şi să intre în grija acestuia. Dar după ce bătrânii asistaseră la sfatul copiilor lor, a luat cuvântul cu autoritate blândul părinte Vasile, ţinând-o de mână pe soţia sa, preoteasa Teodosia, spunând: „Vă mulţumesc, dragii mei, dar noi doi nu putem veni dincolo de Prut... Eu nu pot să-mi părăsesc turma ce mi-a fost încredinţată. Oamenii din sat sunt toţi botezaţi de mine, toţi cununaţi de mine, când eu trec pe uliţă mă salută zicând: «Sărut mâna, Naş Părinte!» Cum aş putea să-i las? Ei nu ştiu ruseşte şi peste noi o să vină, ca în â40, urgia rusească… Mie n-au ce-mi face, sunt prea bătrân. Rămân să-i apăr pe oamenii mei în faţa administraţiei ruseşti. Voi plecaţi, sunteţi tineri, aveţi copii, că aici or să vină să vă ridice într-o noapte şi or să vă răzleţească prin Siberii, care încotro... Aveţi copii de crescut, nu mai staţi...“ Lacrimi mari se rostogoleau din ochii bătrânului pe obraz şi se prindeau câteva clipe în barba mare şi albă.
Şi au plecat. Toţi îi trimiteau scrisori, dar din martie 1944 începând, prima scrisoare pe care a primit-o de la copiii lui a ajuns la el abia în 29 decembrie 1955, după aproape 12 ani de la despărţire!
Era fără îndoială român părintele Vasile, căci altfel cum ar fi putut să răspundă cu o tandreţe atât de senină primei scrisori ce-i venea de la fiul său după ce un an de zile îl crezuse mort. „Foarte mult mă bucur că toţi sunteţi în viaţă“ - doar atât despre încercarea prin care el trecuse crezându-şi urmaşul mort - „şi vă bucuraţi de viaţă între copii“. Aflase tot, bătrânul ştia că şi aici, la Bucureşti, preoţii se culcau seara cu bocceaua la îndemână, că nu se ştia ce aduce noaptea. Ştia bătrânul tot ce se întâmpla, trăia realitatea la un diapazon înalt. Scrisoarea lui nu era un răspuns formal la o veste oarecare. Preotul, puternicul preot creştin din el, afirma din toată inima bucuria primirii „marelui Dar al Domnului nostru Iisus Hristos arătat nouă de dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi de Duhul Sfânt prin Naşterea şi Boteaza Lui“. Se bucura bătrânul şi pentru că avea confirmarea că dincoace de Prut şi nouă ne-a fost dat să ţinem sărbătoarea tuturor creştinilor, totuşi discret arăta că nu i-a fost uşoară viaţa fără să-i ajungă veştile de la fiul său: „Scrisoarea a venit la timp, bucuria cauzată de ea mă întăreşte acuma după boală.“
S-ar putea comenta punându-ne întrebarea: „Ce fel de suflet aveau politrucii care opreau scrisorile unui fiu către tatăl său bătrân, invalid şi singur?“ Parcă le aud răspunsul: „Ce vreţi, nu murise Stalin. După moartea lui i le-am dat pe toate, pachet!“ „Le-aţi dat după aproape încă doi ani după ce murise dictatorul.“ Vă aud mormăind: „Şi în fond ce mare lucru că scrisorile nu au ajuns la bătrân!“ Să ne imaginăm că cei aproape 3 milioane de tineri plecaţi în depărtări pentru pâine nu ar putea să comunice cu noi nici în ziua de Crăciun. Oare suntem în stare să stabilim o comuniune continuă doar prin rugăciune, doar prin Hristos, doar prin nădejdea mântuirii, ca odinioară, cei doi preoţi, părintele Vasile, tatăl, şi părintele Alexie, fiul? Avem nevoie de comunicare cu generaţiile care pleacă dintre noi. Suntem datori să-i facem şi pe cei care se nasc astăzi să înţeleagă aceasta. Nu suntem diferiţi pentru că am avea altă vârstă, suntem de un neam şi toţi botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Doar prin comunicare ne putem aşeza în istorie. (Ileana Toma)
Scriitoarea Ioana Toma, scurtă biografie
Ileana Toma s-a născut la 14 septembrie 1935 în satul Prajila, judeţul Soroca, din România Mare. A plecat din Basarabia împreună cu familia. Mama, Maria Bârcă, născută Dimitriu, a fost funcţionară, şi tatăl, Alexie Bârcă, a fost preot. A absolvit în 1957 Facultatea de Matematică şi Fizică a Universităţii din Bucureşti, iar până în 1991 a fost cercetător şi şef de colectiv la Observatorul Astronomic din Bucureşti. În această perioadă a publicat numeroase lucrări de astronomie, unele de popularizare. În 1972 i s-a acordat Premiul „Gh. Lazăr“ al Academiei Române pentru „Catalog de stele slabe“. În literatură a debutat cu povestirea „La ceasul judecăţii“ în „Dreptatea“ (1990). Proză scurtă îi apare în suplimentul „Alfa şi Omega“ al „Cotidianului" (1996-1997), în „Zig-zag" etc. Prima carte publicată de Ileana Toma a fost romanul „Singurătatea lui Vlad Ţepeş“, apărut în 1995. A scris un roman închinat Sfântului Vasile cel Mare, „Marele Capadocian“ (2012). Un alt roman excepţional de reconstituire istorică este „Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor“, despre viaţa şi martiriul Sfântului Constantin Brâncoveanu şi ale fiilor săi, apărut în a patra ediţie la Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei (2014).
