Rămas-bun „arhitectului de gazete“

Florin Zamfirescu a fost pentru noi mai mult decât un superior ierarhic, a fost un mentor, un prieten, un călăuzitor. A reuşit să facă din echipa noastră o familie, insuflându-ne dragostea pentru o meserie pe care a slujit-o până la sacrificiu. Suntem alături de soţia sa, doamna Cristina Zamfirescu, şi alături de cei doi copii, Toma şi Sava. Moartea Şefului nostru a şocat pe toţi, dar în special pe cei care l-au cunoscut, oameni de presă care au învăţat de la el cum se face jurnalism de calitate, colaboratori din spaţiul bisericesc, autorităţi. Aceştia şi-au exprimat regretul fie direct la redacţie, fie pe diferite bloguri sau pe forumurile „Ziarului de Iaşi“ şi „Ziarului Lumina“. Din mărturiile pe care le veţi citi, veţi înţelege cine a fost jurnalistul Florin Zamfirescu.

Ziaristul Florin Zamfirescu nu mai scrie

Unul dintre cei mai pătimaşi şi mai dotaţi ziarişti, Florin Zamfirescu, a încetat din viaţă azi dimineaţă(n.r: joi, 28 ianuarie) la Iaşi. Îl cunoşteam pe Florin Zamfirescu de dinainte de â89, din vremea studenţiei lui, când deja făcea presă. Şi reuşea să transforme subiecte anoste în articole extraordinare. Dar Florin Zamfirescu nu a fost doar un ziarist, ci a fost un arhitect de publicaţii. Reţeaua Monitorul purta semnătura lui. Nu am văzut pe cineva mai împătimit de jurnalism decât el. Un om cu viziune, cu simţ al subiectelor şi, nu în ultimul rând, un tip cu umor! Chiar nu spun cuvinte mari atunci când afirm că mâna lui Florin Zamfirescu se vede în presa de azi (în partea interesantă a presei de azi), pentru că, deşi nu a fost profesor de jurnalism, a descoperit şi a format foarte mulţi ziarişti. Florin Zamfirescu făcuse din Iaşi, împreună cu o mână de oameni, capitala neoficială a presei române. În ultimul timp a înfiinţat (chiar aş putea spune că a inventat) ziarul Lumina, cotidian religios care ţinea, la început, de Mitropolia Moldovei, apoi de Patriarhie. Dumnezeu să te odihnească, Florin Zamfirescu! (Ioan T. Morar)

Adio, prieten drag!

Poate alţii pot, dar eu nu ştiu cum să rezum o prietenie de peste 33 de ani în câteva cuvinte. Poate statistic: am schimbat nu ştiu câte milioane de cuvinte, am petrecut nu ştiu câte mii de zile împreună, am fost, reciproc, martori la cine mai ştie câte zeci din evenimentele cele mai importante din vieţile noastre. Altfel zis, ne-am împletit existenţele unul în jurul altuia, am crezut în aceleaşi adevăruri şi valori şi am dat sens adevăratei prietenii aşa cum numai pornită de la vârstă fragedă este posibil. O să-mi lipsească Florin Zamfirescu, oh, cum o să-mi lipsească! Îmi vor lipsi sfaturile bune pe care mi le-a dat, de care el nu a ascultat întotdeauna. Îmi va lipsi muşcătura vorbelor lui atunci când luam prea în serios dezbaterea vreunei teme oarecare din poziţii diferite. Îmi va lipsi părerea lui despre orice, pentru că este probabil singurul om pe care îl cunosc care avea oricând o părere argumentată despre orice, ca şi cum ar fi fost un acumulator uriaş de cunoştinţe din care extrăgea şi împărţea cu generozitate oricui cerea. Din acest motiv, odată cu Florin Zamfirescu a murit şi o parte din mine. La fel a murit ceva în toţi cei care l-au cunoscut, pentru că, mai ales în a doua parte a vieţii, se duc rând pe rând cei care ne sunt dragi, şi de fiecare dată murim câte puţin, până când nu ne mai rămâne nimic de murit şi ne-am topit de tot. Îl plâng din tot sufletul pe Florin Zamfirescu, îl plâng alături de Cristina, cea care i-a fost soţie, alături de fiii lui, Toma şi Sava, cu toţii loviţi de această nedreaptă tragedie, de parcă moartea poate fi dreaptă vreodată. Să-ţi fie ţărâna uşoară, Florin! Îţi vom cinsti cum se cuvine memoria. (prietenul tău din Botoşani, Georgică Lazăr)

„Avem datoria să continuăm ce a început el“

Când auzi o asemenea veste, te intrebi - ca jurnalist şcolit de Florin Zamfirescu - dacă nu cumva e o informaţie falsă. Întrebând în stânga şi în dreapta, afli crudul adevăr - informaţia e adevărată: Florin ne-a părăsit. Ce poate fi mai dureros, pentru cei care l-am cunoscut şi l-am apreciat, decât această despărţire? Ne va lipsi mintea sa sclipitoare, ne va lipsi zâmbetul nedisimulat, pierdem un om de spirit şi acţiune în media românească. Cei care l-au cunoscut ar trebui să vorbească mai puţin şi să-l pomenească în tot ce fac. El a fost un deschizător de drum, noi avem datoria să continuăm ce a început el. Să fim cei mai buni, să fim mereu câştigători, să credem că spiritul lui Florin Zamfirescu rămâne în noi. Ne-ai îmbolnăvit de presa de calitate, Florine, şi eu unul îţi mulţumesc pentru tot. Cristina, iţi doresc să fii tare şi să poţi povesti mândră copiilor voştri cine a fost cu adevărat tatăl lor. Noi, cei care rămânem, vom încerca să păstrăm în noi ceea ce ne-a învăţat şi ne-a transmis Florin. Odihneşte-te în pace, Florine! (Septimiu Sărăţeanu)

„Uimeşte-mă!“, au fost cuvintele compozitorului de litere Florin Zamfirescu, în momentul în care am intrat timidă în biroul redacţiei „Lumea Ieşeanului“. Îi spusesem că vreau să fiu jurnalistă... Şi astăzi, în CV-ul personal, se regăseşte menţionat „botezul“ meu la Lumea Ieşeanului... Îmi pare rău, maestre! (Oana Pintilie)

Florin îşi găsise în ultimii ani liniştea şi se simţea împlinit, în mijlocul unei familii cu adevărat fericite, după o viaţă în care a ars la intensitate maximă. L-am cunoscut mai îndeaproape în aceşti ultimi patru-cinci ani şi cu atât mai mult îl plâng în acest moment. Florin s-a stins exact când merita să se bucure mai mult de viaţă. Rămân cu imaginea acestui Florin împăcat cu toţi cei din jur şi, mai ales, cu el însuşi. E nedrept când un soldat moare în vremuri de pace. Dumnezeu să-i odihnească sufletul şi să-i ţină în braţele Sale pe băieţi şi pe Cristina! (Gabriel Gachi)

„Prea şi-a lăsat urma peste tot“

Nu credeam s-ajung a jeli vreodată moartea unuia dintre cei mai buni şi generoşi oameni pe care i-am cunoscut. Până la a-l cunoaste pe Florin Zamfirescu, habar n-aveam că pot fi şi jurnalist de cotidian; cu nemărginita lui generozitate şi răbdare mi-a arătat paşii, mi-a arătat că pot… aşa ceva nu se uită. Puţini sunt cei într-atât de îndrăgostiţi de o meserie cum a fost Florin Zamfirescu! Pentru omul ăsta bun şi întreg, faptul de a fi jurnalist este la fel de firesc, de natural ca faptul de a respira. Nu, despre Florin Zamfirescu nu se va putea vorbi niciodată la trecut! Prea şi-a lasat urma peste tot în lume, prea şi-a pus amprenta asupra atâtor oameni pentru ca spiritul şi o frântură din sufletul lui să nu sălăşluiască veşnic aici, pe pamânt, în inima celor care l-au cunoscut. (Diana Morăraşu)

Un mare şlefuitor de talente, prin mâna căruia au trecut zeci de ziarişti. Lui îi datorează enorm o mare parte a presei ieşene şi naţionale. Un om care a ars ca o flacară pentru această meserie. Amintirea lui nu poate fi ştearsă nici de vremurile tulburi prin care am trecut cu toţii, nici de anii scurşi şi nici de mii de kilometri care mă despart acum de ţară. Ne rugăm Domnului să o întărească pe Cristina şi să-i ocrotească pe copilaşi. Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Vasile Cojocariu)

E şi mai frig în sufletele noastre acum

Eu, unul, nu am cunoscut un om mai dăruit cuvântului ca Florin. A fost o veritabilă torţă, a cărei căldură şi lumină îi era oferită cu adâncă bucurie oricui din preajma-i. Azi am citit şi pe nişte forum-uri câteva comentarii în urma postării acestei veşti dureroase şi am descoperit că avea şi duşmani. Da, asta este cu adevărat excepţional! Pentru că numai oamenii cu adevărat remarcabili au şi duşmani! Dar pe Florin nu duşmanii au fost cei care l-au încolţit şi l-au determinat să reuşească în viaţă. El a reuşit pentru că nu a văzut duşman în nimeni. A întins mâna oricui i-a cerut-o fără să ceară nimic în schimb. Ne cunoscuserăm în armată, sistem pe care-l ura cu toată fiinţa lui, dar pe care a reuşit într-un fel să şi-l subjuge încât să-şi canalizeze energia către orice putea să-i aducă şi mai ales să ne aducă bucurie în suflete. Jurnalism, jurna-lism, jurnalism. Acesta a fost visul, crezul lui, iar în timpurile acelea grele nu aveai cum să faci ziaristică dacă nu aveai o facultate. Iar facultate de jurnalism nu era, pentru ca nu erau decât două-trei ziare centrale şi unul local şi... nu trebuia să fii jurnalist ca să scrii în hârtiile alea... Nu ştiu dacă acelea au fost primele lui momente de (mare) jurnalist, dar a făcut din reţeaua de difuzoare a unităţii militare un adevărat post de radio. Postul de radio al UM 01512 din Sibiu - acum Şcoala de ofiteri „Nicolae Bălcescu“!

„Opinia studenţească“ se citea şi la Bucureşti cu aceeaşi febrilitate: lumina venea şi atunci de la Iaşi, cum tot de la Iaşi a (re)venit şi actuala „Lumina“! S-a înscris la Facultatea de Construcţii pentru că sistemul obliga într-un fel la nişte studii superioare dacă voiai să lucrezi în presă. Nu l-a interesat meseria, dar alegerea lui atunci nu a fost câtuşi de puţin aleatoare, pentru că a avut sânge de adevărat constructor: a construit cu greu şi cu mare pasiune „Nord-Est“, „Monitorul“, „Observatorul“, „Lumea ieşeanului“, „Lumina“... Nu le-a părăsit, ci le-a lăsat spre creştere... A sădit cultură, respect şi profesionalism şi a reuşit să obtină oameni stăpâni pe propriile destine. Şi mai ales repere. A fost un OM care merită să fie cu mult mai bine cunoscut de lume, dar, cu deosebita lui inteligenţă, rara modestie şi fina delicateţe, a reuşit să se ferească foarte abil de grotesca efemeritate a apariţiilor publice fără sens. (…)

Nu pot să cred că Florin a plecat dintre noi. El va rămâne cu noi, printre noi şi în noi, iar în clipele grele ne vom aminti de zâmbetul lui şăgalnic şi îmbărbătător care ne făcea să uitam incertitudinea zilei de mâine şi ne îndemna să trăim AZI, din plin. (Cezar Aanicăi)

A fost odată ca niciodată...

La începutul anului 2005, la Iaşi, în dulcea Moldovă, un grup de oameni inimoşi a înfăptuit un „eveniment editorial“, presa sacră, care avea să apară în fiecare zi cu ştiri proaspete şi articole de duh, aducându-le oamenilor cuvintele vieţii veşnice.

Ştiu de la părintele consilier Constantin Sturzu că printre cei care au pus mult suflet ca Ziarul Lumina să prindă contur a fost şi Florin Zamfirescu, devenind de la început directorul editorial al cotidianului.

Avea experienţă în domeniu. Era prieten vechi al ziarelor, lucrând din studenţie în câteva redacţii de unde a învăţat, învăţându-i apoi şi pe alţii. Cred că a înmulţit talanţii primiţi de la Dumnezeu şi a fost un om care a dăruit din ceea ce primise de la Dăruitorul a toate. L-am întâlnit apoi pe Florin Zamfirescu la sărbătorile Bisericii, fie la Iaşi, fie la Bucureşti. Era un om discret, atent, competent. Viaţa lui s-a împletit cu activitatea de la Lumina, iar el, omul luminos, împărtăşea lumină şi bucurie celor din redacţie, prietenilor, colegilor.

Dincolo, când trecem pragul către Împărăţie, luăm cu noi în desagă lumina faptelor bune, pe care am răspândit-o, la un moment dat, în drumul vieţii noastre.

Ne rugăm ca sufletul lui, care s-a grăbit să plece dincolo, să călătorească în lumină şi să ajungă la Lumina cea neînserată.

Ne vom mai întâlni în amintirile legate de „Lumina“ - ziarul inimilor noastre, şi printre miridele de pe disc în comuniune de iubire şi de neuitare. (arhim. Timotei Aioanei)

„Deschizător de drumuri şi făuritor de şcoală de presă“

În scurta istorie a jurnalisticii creştine postdecembriste de la noi, numele directorului editorial din primii cinci ani ai Ziarului Lumina se înscrie ca al unui profesionist, deschizător de drumuri şi făuritor de şcoală de presă. Timpul şi oamenii care i-au fost aproape vor aşeza după cuviinţă meritele sale, dincolo de împliniri şi neîmpliniri. Florin Zamfirescu face parte dintr-o generaţie temerară de intelectuali care nu şi-au veştejit gândirea odată cu trecerea anilor. A început cu viaţa studenţească, a fost o vreme monitor şi a dorit să fie obiectiv, preocupat de lumea ieşeanului, dar s-a dăruit în cele din urmă luminii Cuvântului.

Purta de mai multă vreme în trupul său ghimpele suferinţei, dar ceea ce m-a făcut întotdeauna să-l admir ca om era demnitatea ascetică cu care îşi ducea durerea, ca pe un canon şi o şansă de izbăvire. Nu făcea niciodată caz de boala trupului, iar dacă îl întrebam cum mai merge cu sănătatea, privea departe, parcă peste timp, şi răspundea senin: „O ducem, e bine!“.

Trăia intens plămădirea fiecărei publicaţii şi privea fiecare nouă apariţie a cotidianului ca pe o pâine proaspăt ieşită din cuptor, cu bucuria copilărească a primei foi tipărite la care a lucrat, cu decenii în urmă, pentru că ştia că în paginile acelea se află şi o parte din fiinţa lui.

Voi păstra în amintire sărbătoarea Sfintei Treimi din luna iunie a anului 2009, atunci când Florin Zamfirescu a primit din mâinile Patriarhului României Diploma de onoare BASILICA, în semn de preţuire şi binecuvântare pentru activitatea jurnalistică desfăşurată în slujba Ziarului Lumina. S-a bucurat cu bucurie curată că munca lui este apreciată şi că se află în mijlocul colegilor săi de slujire de la Bucureşti şi Iaşi. Fie ca lumina aceea din ziua de Sfânta Treime să-l însoţească şi dincolo de moarte! (pr. Nicolae Dascălu)

Florin Zamfirescu ştia cum se spun lucrurile greu de spus

Mulţi ani n-am ştiut cum să mă raportez la Florin Zamfirescu. Prin 2002 l-am întâlnit în redacţia ziarului Obiectiv, având atitudinea gravă şi lipsită de zâmbet a directorului de ziar. Îl vedeam seara târziu în redacţie, ştiam că petrece nopţi întregi acolo, pentru că ziarul tocmai se năştea. Am observat atunci cât de mulţi oameni competenţi strânsese în jurul său şi am dedus că acesta era un pentru el un principiu fundamental de lucru. Am văzut apoi cât de atent era să explice fiecăruia cum se face lucrul care trebuia făcut, articolul care trebuia scris. Am avut şi o negociere salarială cu el - şi îmi aduc aminte cât de mult m-a impresionat puternica sa personalitate. Ştia ce este jurnalismul, nu putea fi păcălit. Ştia cum se spun lucrurile greu de spus, ştia cum se impune un brand, cum se conturează personalitatea unui ziar. Aveam senzaţia îmbătătoare că asist la un moment mare, că văd punându-se în mişcare un mecanism de performanţă, şi că asta nu se întâmplă prea des.

La naşterea Ziarului Lumina nu am asistat cu la fel de mare implicare, astfel că nu l-am mai văzut decât arareori, umplând cu prezenţa sa tăcută redacţia ziarului, sau participând cu foarte măsurate cuvinte la unele discuţii din afara câmpului profesional. Am avut mereu senzaţia că e un om care nu râde mult. Nu ştiam dacă acest lucru este o calitate sau un defect. Acum ştiu: era modul lui natural de a fi. Cred că îi plăcea să nu vorbească despre lucruri pe care nu le cunoştea (reflexul jurnalistului pursânge), iar socializarea cu orice preţ nu era pentru el o nevoie. În prezenţa sa, simţeai că te poţi sprijini pe o opinie solidă. Şi adesea am avut o emoţie în plus atunci când am publicat un text în ziarul pe care îl conducea, ştiind că textul meu va trece şi prin faţa lui.

Există oameni cu a căror absenţă te poţi obişnui. Nu cred că ne vom obişnui cu absenţa domnului Zamfirescu. (arhid. Nicolae Dima)

Jos pălăria, Coane!

„Da, Coane!“, îmi răspundea întotdeauna la telefon glasul blând şi plin de bunăvoinţă al domnului Zamfirescu. Un glas de domn şi de boier, care avea răspuns şi rezolvare la toate provocările care apar firesc într-o redacţie de cotidian. „Bine, Coane, facem!“, se terminau invariabil lungile consultări telefonice, după care totul mi se părea atât de uşor de făcut...

Pentru mine, domnul Zamfirescu va rămâne imaginea boierului smerit, ascuns sub haină simplă, pentru care viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe. Neimpresionat de gloria lumii care trece, privea totul cu calm, dar şi cu suspiciunea celui care ştie că adevărul este dincolo de aparenţe. „Eu am strâns toate mâinile importante din ţara asta“, mi-a spus de curând, parcă mulţumit de osteneala anilor trecuţi, ajuns la înţelepciunea Scripturii că nimic nou nu mai poate să apară sub soare.

Deseori îmi era drag să vorbesc cu el doar pentru a primi o demonstraţie de limbaj concis, profund conceptualizat, marcat de metaforă dar şi de geniu profesional. Într-o exprimare pretenţioasă, domnul Zamfirescu era o autoritate epistemică, cel care putea formula cel mai bine problema şi oferea cea mai scurtă, eficientă şi elegantă soluţie. „Magister dixit!“, şi cu asta plecai mulţumit de la el, cu pălăria în mână, plin de respect dar şi de încurajare.

Vorbeam mult la telefon si pe e-mail. Nu am putut să-i zic sau să-i scriu niciodată „domnule FLORIN Zamfirescu“, ci scurt, „domnule Zamfirescu“, cu accent pe „domnule“. Într-un alt timp i-as fi spus cu siguranţă „boierule Zamfirescu“. Nu credeam, acum câteva săptămâni, că o să ajung să-i scriu numele, simplu, „Florin“, pe un pomelnic pentru cei adormiţi... (Cosmin Olinici)

„Acest om rămâne în conştiinţa noastră“

Astăzi îl vom conduce pe ultimul drum pe un jurnalist adevărat, un om care şi-a pus amprenta pe ceea ce este astăzi primul cotidian creştin din România, Ziarul Lumina, un om pe care l-am cunoscut în urmă cu mai mulţi ani şi care mi-a făcut tot timpul o impresie profundă, pentru sinceritate şi mai ales pentru faptul că emana, prin fiecare fibră a existenţei sale, ceea ce numim noi astăzi un jurnalist adevărat. Florin Zamfirescu era un profesionist desăvârşit. M-a surprins modul său de aborda lucrurile, extrem de direct, clar, concis, la obiect. Îmi plăceau titlurile pe care le punea articolelor din ziar, era un specialist al titlului şi un om care s-a implicat cu trup şi suflet în acest proiect al primului cotidian creştin din România. L-am văzut de la început, încă din 2005, ca pe un om care şi-a dat seama că în peisajul mass-mediei româneşti lipsea acest lucru. Eu nu l-am simţit ca pe un laic în slujba Bisericii, ci ca pe un om care este în Biserică, care înţelege rolul său în Biserică. L-am văzut mereu ca pe un om care a dorit să înveţe limbajul din lumea în care a intrat, o lume pe care a descoperit-o şi în care s-a integrat foarte bine. De aceea, a şi fost iubit de toţi cei din Centrul de presă Basilica şi din Institutul Misionar Cultural Trinitas, cum era la început, în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Ştiu că era impresionat de extinderea Radioului Trinitas, tot timpul a sprijinit acest proiect, venea cu iniţiative. Şi când a apărut Centrul de presă Basilica, la fel. Adică era implicat, venea cu idei. Şi-a dat seama că toate sunt un întreg, sunt ale Bisericii, şi, dacă a venit să ajute, a ajutat dezinteresat în toate lucrurile acestea. Acest om rămâne în conştiinţa noastră şi va fi pomenit permanent la altarele Bisericii. (pr. Ciprian Apetrei)

CONDOLEANTE

Primarul municipiului Iaşi îşi exprimă profundul regret la plecarea dintre noi a celui ce a fost jurnalistul Florin Zamfirescu. Personalitate marcantă a publicisticii ieşene, Florin Zamfirescu este unul dintre cei care au construit presa liberă de după 1989, a format zeci de jurnalişti, a fondat şi a condus importante cotidiene ale municipiului. Acid în critică sau entuziast, Florin Zamfirescu a dovedit în primul rând că este un om cu suflet mare. Mult prea devreme şi prea fulgerător a plecat dintre noi. Presa ieşeană a pierdut unul din părinţii ei, Iaşiul a pierdut un mare om.

Sincere condoleanţe familiei! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Societatea Culturală „Junimea â90“ şi revista „Dacia literară“ îşi exprimă regretul pentru plecarea din această lume a poetului şi jurnalistului Florin Zamfirescu.

Verticalitate, caracter, profesionalism - aceasta este marea lecţie pe care Florin Zamfirescu ne-a predat-o în toţi aceşti ani...

Condoleanţe familiei îndoliate! Dumnezeu să-l odihnească!

Am aflat cu regret de încetarea din viaţă a domnului Florin Zamfirescu. Pentru mine, domnul Florin Zamfirescu a fost şi rămâne un model de atitudine, ceea ce mă determină să fiu alături de familia Domniei Sale şi de întreaga echipă a redacţiei Ziarului Lumina la greaua pirdere suferită. Cu părere de rău pentru faptul că nu voi putea participa la funeraliile din ziua de sămbată, transmit pe această cale condoleanţe familiei şi echipei din care a facut parte. Dumnezeu să-l ierte! (Nicuşor Păduraru, deputat în Parlamentul României)

Din partea familiei Doru Tompea, pioasă amintire dragului nostru prieten, Florin Zamfirescu. Condoleanţe familiei îndurerate!

Acum, în momente de grea încercare şi durere nemăsurată, conducerea Universităţii „Petre Andrei“ din Iaşi îşi exprimă regretul pentru trecerea în la cele veşnice a ziaristului ieşean Florin Zamfirescu. Dumnezeu să-l odihnească!