Războinicul care aduce pacea

Mai puţin cunoscut evlaviei populare, Sfântul Nicon, prăznuit astăzi, este unul dintre exemplele de convertire la credinţă după o viaţă petrecută dacă nu în păcate vădite, cel puţin în îndepărtare de Dumnezeu, care este cel mai mare păcat, deşi mulţi nu îl percep ca atare. Trăitor în veacul al treilea al erei creştine, Sfântul Nicon este războinicul care aduce pacea în sufletele celor care îi urmează pilda vieţii, aşa cum au fost cei 199 de ucenici ai săi.

Prima parte a biografiei Sfântului Nicon, adică aceea de până în momentul convertirii sale la creştinism, este una tipică pentru timpul în care a trăit, arătând la fel ca şi cea a unui tânăr din clasa mijlocie care încearcă să urce treptele ierarhiei sociale şi ale faimei. Era un om ambiţios, cu perspective frumoase pentru cariera militară pe care o îmbrăţişase, căci era curajos şi viteaz, un adevărat războinic, nu pentru că ar fi fost însetat de sânge, ci pentru că se lupta cu mult zel şi iubire pentru gloria armatei şi a ţării sale. Sufletul îi era ca şi Italia în care se născuse, însorit şi deschis. Totuşi, ceva îi lipsea, iar acest ceva îl va întâmpina mai târziu în viaţa lui, adică întâlnirea cu Dumnezeu. Acasă nu L-a putut întâlni, fie pentru că n-a vrut, fie pentru că a ascultat mai mult de poveţele tatălui său, care era grec de neam şi închinător la idoli; mama era creştină. Nicon a preferat religia tatălui, cu toate că nu a nesocotit întru totul nici poveţele mamei sale; despre puterea Crucii lui Hristos, de pildă, aceasta îi zicea: "Fiul meu iubit, de ţi se va întâmpla vreodată a cădea în vreo primejdie, precum se întâmplă adeseori în războaie, să te însemnezi cu semnul Crucii, că vei scăpa din mâinile potrivnicilor; şi nu numai că te vei izbăvi din mâinile lor, dar vei scăpa şi de toate rănile, pentru că nu te va lovi nici săgeată, nici sabie şi prin mijlocul tăierii vei rămâne nevătămat". Cuvintele acestea s-au întipărit în sufletul lui, deşi "la nivel oficial", să-i zicem aşa, el era cu totul păgân, practicând o religie care era acceptată de către împăratul de la Roma.

Crucea l-a apărat

Convertirea este un proces care poate dura, adesea, şi toată viaţa; începutul acestui proces îi aparţine lui Dumnezeu, Care stă şi bate la uşa sufletului fiecăruia, adresându-i chemarea tainică de a-I ieşi în întâmpinare. Vehiculul acestei chemări poate îmbrăca diverse forme, dar cel mai adesea Dumnezeu ne cheamă spre El printr-o persoană care ne vorbeşte despre El. Pentru Sfântul Nicon, acea persoană a fost mama sa, cea care i-a vorbit despre Mântuitorul Hristos şi despre Crucea Sa: acest fel de vorbe impresionează sufletul, nu în sensul că determină adeziunea imediată, ci că se imprimă în el, îl urmăresc nu ca pe ceva opresiv, ci ca pe ceva la care el trebuie să răspundă, după ce are loc confruntarea sau convorbirea inimii şi a raţiunii, într-un moment de graţie. Aflându-se în toiul unei lupte crâncene, Sfântul Nicon a trăit un astfel de moment de răscruce în care singura salvare a venit dintru adâncul sufletului său, de acolo de unde se ascunseseră cuvintele mamei sale: "Prin semnul Crucii vei rămâne nevătămat". Sfântul Nicon nu mai putea avea nicio nădejde de scăpare. Rămăsese singur în mijlocul vrăjmaşilor, în primejdie de moarte, dar amintirea cuvintelor mamei a reuşit să-i transforme starea de spirit. Din acel moment, el a ştiut ce trebuie să facă, şi-a ridicat ochii la cer şi, suspinând dintru adâncul inimii, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: "Hristoase, Dumnezeule Atotputernice, arată spre mine în ceasul acesta puterea Crucii Tale, că de acum făgăduiesc să fiu şi eu robul Tău, adică mă voi închina Ţie, împreună cu mama care m-a născut". A reuşit să scape din încercuire şi, înţelegând minunea, L-a preamărit pe Dumnezeu de la care a primit ajutor. Experimentatul războinic şi ofiţer a trebuit să recunoască puterea Dumnezeului creştinilor, a Dumnezeului mamei sale, care nu este unul între alţi Dumnezei, ci unicul şi adevăratul Dumnezeu: de Acesta trebuia să se apropie şi el, nu pentru a căpăta putere asupra duşmanilor, ci pentru a-L cunoaşte mai bine şi a-L iubi pe acest Dumnezeu Care S-a milostivit spre el. Dascăl în această apropiere avea să-i fie tot mama, ea sfătuindu-l să se boteze, lepădându-se de satana şi crezând în Hristos Dumnezeu.

Convertirea ostaşului

Voinţa lui Nicon s-a convertit, îndepărtându-se de tot ceea ce o ţinea departe de viaţa autentică: s-a convins că este mai bine să fie rob al Domnului decât închinător la idoli şi ostaş: "Nu vreau mai mult să mă închin pietrelor, nici altei făpturi, ci numai Unuia Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, al mării şi al tuturor celor ce sunt într-însele". Începea acum pentru el călătoria confirmării alegerii făcute. Trebuia să plece din casa lui, adică să renunţe la obişnuinţele sale păcătoase, aşa cum odinioară Avraam a plecat din casa părintelui său spre ţara Canaanului, pe care nu o cunoscuse până atunci, dar care îi va deveni adevărata patrie. Acesta este itinerariul oricărui suflet care îl descoperă pe Dumnezeu, după cum spune şi psalmistul: "Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău" (Ps. 44, 12).

Acum Nicon şi-a început călătoria spre adevărata pace, pe care nu o asigură armele războiului, ci apropierea de Dumnezeu, dar s-a înrolat şi într-un altfel de război, cel nevăzut, cu vrăjmaşii diavoli, care pururi duşmănesc sufletul omenesc. A început să caute binecuvântarea Bisericii, pe care a simţit-o ca împărtăşitoare a darurilor dumnezeieşti adresate oamenilor, fugind de blestemul pe care

şi-l atrage asupra sa sufletul care trăieşte în păcate. Aşadar, Nicon a căutat un preot creştin la care să se boteze şi care să-l înveţe mai cu de-amănuntul credinţa creştină şi, prin descoperire dumnezeiască, a ajuns la Teodosie, Episcopul Cizicului, care stătea în munţi, cu o mulţime de monahi împrejurul său, ascunzându-se de prigoana păgână. Acesta l-a botezat şi i-a dat învăţătura cea bună, iar el a început să ducă o viaţă de ascet, în post, rugăciune şi citire din cărţile sfinte.

A ajuns episcop

Unii dintre fraţi, văzând sârguinţa lui, ziceau că este asemenea cu îngerul lui Dumnezeu, mai ales că era şi smerit, şi foarte blând. În sufletul său avusese loc o transformare profundă: dintr-un bărbat puternic şi aprig s-a făcut unul blând şi smerit - tăria şi hotărârea ostaşului s-au mutat într-un alt plan, cel al luptei cu păcatul, nemaifiind îndreptate, ca mai înainte, împotriva oamenilor, pe care acum îi va trata cu smerenie şi blândeţe. Petrecând în acest fel de vieţuire trei ani, Sfântul Nicon a fost apoi hirotonit preot şi episcop tot de către cel care l-a şi botezat, episcopul Teodosie. De la acesta a primit şi porunca de a merge în Sicilia împreună cu ceilalţi monahi, căci acolo unde erau ei aveau să năvălească barbarii.

L-au urmat 199 de ucenici

Ascultând de povaţa bătrânului său sfătuitor, episcopul Nicon s-a dus în patria sa, în cetatea Neapolelui, şi şi-a găsit acolo mama, încă în viaţă, dar şi unii dintre soldaţii care luptaseră alături de el. Aceştia i-au zis: "Ia-ne împreună cu tine, ca, precum în războaie ne-am izbăvit prin tine de potrivnici, tot aşa şi acum cu tine să fim părtaşi cereştii Împărăţii!" Şi, îndată lăsându-şi femeile, fiii, fraţii şi casele lor, ostaşii l-au urmat pe Sfântul Nicon, fiind nouă la număr, adăugându-se la ceata de o sută nouăzeci de monahi care îi urmau lui. Şi astfel s-a făcut Sfântul aducător de pace în sufletele ostaşilor săi, căci i-a făcut să-l părăsească pe Marte, zeul războiului, şi să se închine Dumnezeului celui adevărat.

Martirizaţi la Ghighia

Din Neapole, Sfântul Nicon împreună cu cei 199 de ucenici au plecat în părţile Siciliei şi au sosit la un munte mai înalt al Tavromeniei, aşezându-se pe un platou al acestuia, la Ghighia. Dar nu au putut rămâne tăinuiţi prea multă vreme. Era în toi prigoana împotriva creştinilor, despre care se considera că nu se supun legilor dumnezeieşti (păgâne), nici nu vor să cinstească pe zei. Au fost martirizaţi cu toţii, mutându-se la dumnezeiasca pace, în anul al 250-lea după Naşterea Domnului.