Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Regele - Unsul Domnului și conducătorul poporului

Regele - Unsul Domnului și conducătorul poporului

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Documentar
Un articol de: Alexandru Constantin Chituţă - 25 Sep, 2022

Dacă Dumnezeu este bun, Îi pasă de bunăstarea poporului, dacă Dumnezeu este omniprezent, Își alege oameni buni pentru a conduce poporul, dacă Dumnezeu este atotputernic, El va ajuta și va da putere monarhului de a fi victorios. Aceasta era în trecut conștiința oamenilor despre harul pe care Dumnezeu îl revărsa Regelui sau Împăratului. În conducerea poporului, Dumnezeu era Cel care îi oferea monarhului ajutor, îndrumându-l să ia ­deciziile cele mai bune. Domnul era Cel care are grijă ca slujba credincioasă a Unsului Său să dea roade care să îmbunătățească calitatea vieții și să creeze bunele condiții pentru mântuirea sufletelor oamenilor.

Ungerea monarhului semnifica binecuvântarea Celui Preaînalt, iar poporul aclama să fie mărit și binecuvântat de Dumnezeu sau Dumnezeu să-l apere/binecuvânteze pe Rege - God save the King, cum până astăzi este aclamarea și imnul regal al monarhiei britanice. Odată cu alegerea preșe­dinților, ceremonia de învestitură este un simplu act pur administrativ. Președintele este considerat alesul poporului, monarhul însă a fost și este considerat alesul Domnului. În Grecia însă există și astăzi o slujbă de binecuvântare la învestirea preșe­dintelui și a primului ministru săvârșită de Arhiepiscopul Atenei. Președintele statului elen repetă jurământul citit de Arhiepiscop cu mâna pe Evanghelie, iar protocolul de jurământ este semnat de președinte, premier și de Arhiepiscop.

Încă din cele mai vechi timpuri, Regele ca Uns al Domnului era considerat aparținătorul harului de a înțelege obiectivele și căile de rezolvare ale problemelor, precum și ajuta la conducerea și bunăstarea poporului. Prima mențiune din Biblie referitoare la regalitate o întâlnim la Facere (cap. 14), unde se mențio­nează despre Melchisedec ca fiind rege al Salemului și preot al Domnului. Mai târziu, Saul este cel care devine primul rege al poporului iudeu, fiind uns cu untdelemn de către Samuel. După ritualul ungerii, Scriptura ne relatează faptul că Saul s-a întâlnit cu prorocii care l-au întâmpinat cu cântări, iar Duhul Domnului S-a revărsat peste el. Din Vechiul Testament primirea pe frunte a mirului ca semn al primirii harului Domnului și așezarea coroanei pe creștet ca semn suprem de stăpânire a poporului s-au transmis până în ziua de astăzi.

După alegerea sa la tron, monarhul trebuie să fie încoronat

Ceremonia încoronării întărea din punct de vedere religios autoritatea de vicar al lui Dumnezeu pe pământ. Sickel e de părere că diadema și ceremonia încoronării provin din negura istoriei și îndepărtata Persie, al cărui rege era încoronat de marele preot al lui Zoroastru. Mai târziu, Dioclețian preia această practică, însă fără implicarea clerului, având și demnitatea de Pontifex Maximus, în consecință încoronarea era săvârșită de prefectul orașului. Cu timpul însă, Patriarhul a ajuns să fie considerat reprezentantul cel mai potrivit, prin prisma demnității sale ce urma imediat după cea imperială.

Timp de peste 1.000 de ani, împăratul bizantin a condus imperiul ca regent al lui Dumnezeu pe pământ. Comandant al armatei, judecător suprem, dăruitor de titluri, dar și stăpân al Bisericii, împăratul era cel însoțit de Hristos în conducerea imperiului. În anul 325, împăratul Constantin apare în istorie ca protector al crești­nismului. El și-a asumat responsabilitatea convocării episcopilor la primul Sinod Ecumenic. Constantin intenționa să facă din Biserica creștină o Biserică de stat, avându-l pe împărat drept conducător. Împăratul era astfel conducătorul lumii creștine, nemaifiind nevoit să se proclame urmașul lui Apollo sau altcuiva, avea binecuvântarea Domnului, iar pentru întreaga lume creștină era Isapostolos, cel întocmai cu Apostolii. Din secolul al VII-lea, încoronarea avea loc în Catedrala „Sfânta ­Sofia” din Constantinopol.

Coroana și sceptrul aveau crucea pe ele

Prima încoronare oficială din Bizanț este consemnată la Constantin Porfirogenetul. Patriarhul Anatolie este cel care îl încoronează pe împăratul Leon I cel Mare (457-474). Ceremonia încoronării a avut însă o dezvoltare în timp. Astfel că abia în 1254 avem primul împărat al Bizanțului, Theodoros Lascaris, care conform relatării lui Nichifor Gregoras a fost uns și încoronat. Pe lângă ungerea cu Sfântul și Marele Mir, împăratul rostea cu voce tare, în fața Patriarhului și a poporului, mărturisirea de credință, iar apoi o semna. Patriarhul turna pe creștetul împăratului Sfântul Mir în semnul Sfintei Cruci, subliniind astfel că a primit puterea de a deveni biruitor de la Hristos, „Cel ce a biruit cu crucea”. Coroana, la fel ca și sceptrul, avea deasupra, respectiv în vârf crucea Domnului.

În Europa există mențiuni despre ritualul încoronării ce conținea jurământul, mirungerea și încoronarea. Acestea s-au uzitat în Franța până la încoronarea lui Napoleon I sau în Rusia. Din anul 1561, când o delegație grecească îi prezintă țarului Ivan cel Groaznic un manuscris ce conținea ritualul încoronării împăraților bizantini, acesta a fost copiat și în Rusia. Încoronarea țarului Fiodor Ivanovici din 31 mai 1584 a fost prima de acest fel care a respectat ritualul bizantin. Încoronările se făceau de Mitropolitul Moscovei, apoi de Patriarhul Rusiei în Catedrala „Adormirii Maicii Domnului” din Kremlin.

Domnul și Regele în Valahia și Moldova

În Țările Române a existat ­încă din epoca medievală slujba de întronizare pe care o făcea Mitropolitul locului. Însăși titulatura conducătorului „din mila lui Dumnezeu și iubitor de Hristos” făcea referire la strălucirea bazileilor bizantini. Mitropolitul era cel care îl ungea pe domn cu Sfântul Mir și îi punea coroană pe cap, iar domnitorul se ridica și săruta Evanghelia. În Țara Românească este specificat și faptul că Mitropolitul îl conducea și îl așeza în tronul domnesc rostind: „În scaun preaînalt te va ridica Domnul pe tine, care ceri toate în credință și în adevăr”.

Cu privire la încoronarea primilor suverani ai României, la 10 mai 1881, este menționat faptul că acele două coroane, ale Regelui Carol I și Reginei Elisabeta, au fost binecuvântate de Mitropolitul primat Calinic Miclescu în Catedrala Mitropolitană din Bucu­rești. După rugăciunea de binecu­vântare, Mitropolitul i-a binecuvântat pe cei doi cu agheasmă, iar încoronarea propriu-zisă a avut loc în Palatul Regal. Același ceremonial s-a înfăptuit și la încoronarea Regelui Ferdinand și Reginei Maria la Alba Iulia la 15 octombrie 1922, când în noua Catedrală a Încoronării a fost să­vârșită slujba de Te Deum și au fost sfințite coroanele și mantiile regale. Slujba a fost oficiată de Mitropolitul primat Miron Cristea împreună cu toți membrii Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Române. Regele Carol al II-lea a depus jurământul cu mâna pe Evanghelie și cruce, după o rugăciune de binecuvântare săvâr­șită de arhiereul Platon Ciosu. În data de 6 septembrie 1940, Regele Mihai este încoronat cu Coroana de oțel și uns rege de Patriarhul Nicodim Munteanu în Catedrala Patriarhală. În țara noastră, pr. conf. dr. Lucian Petroaia este cel care s-a ocupat din punct de vedere liturgic asupra slujbei încoronării.

Anglia, tărâmul ­regilor până azi

În mediul britanic încoronarea avea loc în cadrul Liturghiei. După rostirea rugăciunilor, episcopii așezau coroana pe capul monarhului, fiind apoi așezat pe tron de Arhiepiscop. Din secolul al XIII-lea este menționată și mir­ungerea. Aici aceasta era mult mai elaborată: se miruiau mâinile, capul, pieptul, umerii și brațele. Apoi avea loc încoronarea cu formula „Te încoronează pe tine n.n. Însuși Dumnezeu”, urmată de primirea inelului și a sceptrului regal. Ritualul încoronării regelui britanic este compus din mai multe părți care trebuie să­vârșite: 1. recunoașterea și aclamarea poporului, 2. Jurământul depus de monarh, 3. Ungerea cu ulei sfințit, 4. Primirea simbolurilor regale, 5. Încoronarea și 6. Prezentarea mesajelor și jurământul de credință noului suveran urmate de împărtășirea suveranului cu Sfintele Taine. Ceremonia încoronării o săvâr­șește Arhiepiscopul de Canterbury, iar din 1066 Abația West­minster este locul încoronării. Alături de coroană, monarhul primește și un glob cu o cruce în vârf, simbol al pământului și sceptrul suveranului cu porumbel și cruce simbol al Duhului Sfânt.

Imnul God save the King/Queen în funcție de monarh/regină este imnul regal și național în Marea Britanie, Irlanda de Nord și în ținuturile Commonwealth, teritoriile lor și dependențele coroanei britanice. Chiar dacă sunt cunoscute câteva variante asemenătoare, prima versiune publicată ce este aproape de melodia actuală a apărut în 1744. Totuși, expresia God save the King este mult mai veche decât melodia. Textul care are la bază scrierile vechi-testamentare din Cartea Regilor a fost cântat la fiecare încoronare începând de la cea a regelui Edgar din 973. În trecut, melodia a fost folosită și pentru imnul național Heil dir im Siegerkranz al Imperiului German din 1871 până în 1918 sau imnul imperial al Rusiei, din 1816 până în 1833. Astăzi, melodia este folosită și pentru imnul național al Liechtensteinului și imnul regal al Norvegiei.