Renaşterea Bisericii şi a naţiunii române în Basarabia modernă

După cum bine se ştie, în anul 1812, prin tratatul de la Bucureşti, Rusia ţaristă anexa teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru, care va deveni cunoscut sub numele de Basarabia. Din punctul de vedere al organizării bisericeşti, credincioşii ortodocşi din această regiune făcuseră parte din cuprinsul Mitropoliei Moldovei şi al Mitropoliei Proilaviei, aflate sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol. Fără a lua în seamă vechile rânduieli, autorităţile ruse au creat o nouă structură eclesiastică, Arhiepiscopia de Chişinău şi Hotin, subordonată Sinodului rusesc, în fruntea eparhiei fiind instalat Gavriil Bănulescu Bodoni, român de neam, care a păstrat în timpul păstoririi sale caracterul românesc al Ortodoxiei din regiune.

După moartea lui Gavriil, nici un arhiepiscop de Chişinău nu a mai fost român. Din 1839 eparhia pierdea teritoriile de peste Nistru şi se instaura un amplu şi aspru proces de rusificare a vieţii bisericeşti, fenomen care merge mână în mână cu dezvoltarea teoriei "moldovenismului" şi a afirmării ideii că Basarabia este parte a teritoriilor tradiţional locuite de slavii de răsărit. Basarabia devenea prin urmare un spaţiu rusesc, care trebuia în mod legitim să se afle sub jurisdicţia Sinodului rus. Toate aceste lucruri au fost completate cu o amplă campanie de colonizare a Basarabiei cu elemente alogene, care au schimbat dramatic profilul etnic al provinciei.

Toate aceste probleme erau cunoscute românilor de dincoace de Prut, însă teama de ameninţarea rusească a făcut ca mult timp aceste chestiuni să fie trecute sub tăcere. În anul 1856, prin decizia Congresului de la Paris, trei judeţe din sudul Basarabiei reveneau în hotarele Principatului Moldovei, fiind reintegrate şi din punct de vedere bisericesc în structurile eclesiale româneşti (Cahulul în Episcopia Huşilor, Ismail şi Bolgrad în nou-înfiinţata Episcopie a Dunării de Jos, cu sediul la Ismail). În aceste teritorii s-a încercat renaşterea unei vieţi bisericeşti de expresie română, care însă a fost atentă la diversitatea etnică din zonă.

În anul 1878, la presiunile ruseşti, România a fost nevoită să cedeze cele trei judeţe, în care s-a reinstaurat autoritatea Arhiepiscopiei Chişinăului. Atitudinea Imperiului Rus faţă de România după Războiul de Independenţă din 1877-1878 nu a fost de natură să încurajeze relaţiile dintre cele două părţi, fapt care a condus şi la răcirea raporturilor bisericeşti. Prutul devenea o barieră foarte greu de trecut, din voinţa Rusiei, fapt care nu încuraja deloc dezvoltarea relaţiilor bisericeşti şi naţionale dintre românii de pe cele două maluri ale râului devenit frontieră între fraţi.

Renaştere naţională şi bisericească

Lucrurile se vor schimba abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului XX, când are loc şi o îmbunătăţire a relaţiilor diplomatice dintre România şi Rusia. Acest lucru coincide cu extraordinara dezvoltare în Rusia a unei spiritualităţi de inspiraţie ortodoxă, exprimată deopotrivă în mediul clerical, dar şi în cel laic, în studiile teologice de specialitate, dar şi în literatură. Era un demers care a lăsat deoparte academismul uscat şi formalismul impus Bisericii de către puterea politică după reformele lui Petru cel Mare. În acelaşi timp, a început, mai ales după mişcările din anul 1905, o tot mai insistentă campanie de emancipare a Bisericii Ortodoxe Ruse de sub influenţa statului, de renunţare la rolul de agent al acestuia şi de regăsire a adevăratei misiuni, cea duhovnicească.

Efervescenţa din cadrul societăţii ruse la începutul secolului al XX-lea a însemnat şi o afirmare a românilor din Basarabia, inclusiv pe plan bisericesc. Tot mai mulţi clerici basarabeni militează pentru utilizarea limbii române, limba poporului, în biserici.

Este perioada de afirmare a unor mari clerici şi patrioţi români, precum Gurie Grosu, Dionisie Erhan sau Alexandru Baltaga. Lucrurile nu au trecut neobservate dincoace de Prut, unde începe să fie abordată tot mai îndrăzneţ chestiunea Basarabiei, inclusiv în presa bisericească.

Problema emancipării naţionale în Basarabia a devenit şi mai acută după răsturnarea regimului ţarist în februarie 1917 şi reconfigurarea dramatică a realităţilor politico-sociale din Rusia. Apoi, lovitura de stat dată de bolşevici şi evenimentele istorice care i-au succedat au condus în cele din urmă la unirea Basarabiei cu Regatul României şi la revenirea Bisericii Ortodoxe din teritoriul dintre Prut şi Nistru în cadrele Ortodoxiei româneşti.

Nu este deloc lipsit de interes să marcăm pe scurt cronologia evenimentelor care au condus la reunificarea bisericească de după Primul Război Mondial, mai ales că încă se mai vehiculează ideea că atunci a avut loc un "rapt" neloial făcut de Biserica Ortodoxă Română pe seama unei Biserici-surori.

Schimbări în viaţa bisericească dintre Prut şi Nistru după prăbuşirea ţarismului

În perioada 19-25 aprilie 1917, a avut loc la Chişinău, sub preşedinţia arhiepiscopului Anastasie, "Adunarea extraordinară a clerului şi mirenilor din Eparhia Chişinăului", care trebuia să se pronunţe asupra viitorului Bisericii Ortodoxe într-o Basarabie care, deocamdată, se dorea autonomă în cadrele statului rus. Urmând procesul "revoluţionar" prin care trecea întreaga Biserică Ortodoxă Rusă, din ale cărei coordonate amintim: refacerea patriarhatului, emanciparea de sub controlul statului, ideea unei biserici a "poporului", alegerea ierarhilor de organisme din care să facă parte şi credincioşii, cu alte cuvinte, "democratizarea" bisericii, clerul basarabean a propus o serie de măsuri care se înscriau într-un proces de "naţionalizare" (termenul este contemporan) a Bisericii dintre Prut şi Nistru.

Se afirma deocamdată păstrarea legăturilor canonice cu Biserica Ortodoxă Rusă, însă alegerea ierarhilor basarabeni urma să fie făcută de o adunare eparhială extraordinară, compusă din reprezentanţi ai clerului şi mirenilor. Basarabia urma să fie o mitropolie cu mai multe episcopii sufragane, toţi episcopii trebuind să fie oameni ai locului, cunoscători ai limbii "moldoveneşti". În toate parohiile curat "moldoveneşti" slujbele urmau să se facă în limba română, iar în parohiile mixte, în română şi slavonă.

La 24 august 1917 s-a constituit Sfatul Superior Eparhial din Chişinău, organism cu replici în toate eparhiile din Rusia, expresie a spiritului "revoluţionar" al timpului. Treptat, numeroşi membri ai clerului au început să afirme din ce în ce mai limpede rolul naţional pe care trebuie să-l joace preoţii în Basarabia, autonomia Bisericii "moldoveneşti", cu mitropolit moldovean în frunte, preeminenţa limbii române în actele de cult şi în învăţământul religios.

La 21 noiembrie 1917, în urma dezbaterilor unui larg sobor, la care a luat parte şi arhiepiscopul Chişinăului, Atanasie, era înscăunat la Moscova patriarhul Tihon, care era de acord cu "democratizarea" Bisericii, însă se pronunţa pentru menţinerea unităţii Bisericii ruse, aşa cum fusese ea în perioada imperială. Preluarea puterii de către bolşevici şi evenimentele politice internaţionale au schimbat însă dramatic şi cursul evenimentelor pe plan bisericesc în Rusia.

Tot pe 21 noiembrie 1917 se forma la Chişinău "Sfatul Ţării", prilej cu care s-a ţinut o slujbă în limba română în catedrala din centrul oraşului, semn al schimbărilor care se preconizau, iar la 24 decembrie, în condiţii istorice dificile, se proclama independenţa Republicii Moldoveneşti.

Atitudinea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române faţă de situaţia Bisericii din Rusia

În toată această perioadă, România a urmărit cu atenţie evenimentele din Rusia, cu care era aliată în război, în general, şi pe cele din Basarabia, în special, însă a evitat să facă vreun gest care să afecteze un stat şi aşa extrem de slăbit de marile pierderi de pe front şi de frământările interne. Unul din semnele raporturilor bune dintre cele două state a fost şi invitaţia adresată Bisericii Ortodoxe Române de a participa cu o delegaţie la lucrările soborului din vara-toamna anului 1917, acela care urma să dea o nouă organizare Bisericii Ortodoxe Ruse. Delegaţia română a fost condusă de episcopul de Huşi, PS Nicodim Munteanu, cel care, în calitate de patriarh, va efectua, peste aproape 30 de ani, o nouă vizită la Moscova, atunci însă în cu totul alte condiţii.

Conform raportului întocmit de înaltul ierarh, delegaţia română a sosit la Moscova pe data de 31 august 1917, fiind primită foarte bine. În cadrul diverselor solemnităţi, fiecare parte a avut ocazia să-şi exprime punctul de vedere asupra modului în care trebuiau să evolueze raporturile bisericeşti româno-ruse. Astfel, PS Nicodim a salutat transformările pe care le cunoştea Biserica Rusă, a subliniat unitatea de credinţă dintre cele două Biserici şi a insistat pe ideea sobornicităţii, una din expresiile acesteia fiind cunoscutul Sinod de la Iaşi din 1642. În răspunsul său, IPS Arsenie, vicepreşedinte al soborului, a amintit la rându-i de momente importante de apropiere între cele două Biserici, nu fără oarecare tuşe de "paternalism", spunând, printre altele: "Biserica rusească îmbrăţişează pe cea românească cu dragoste şi nădăjduieşte că împrejurările grele, prin care trec acum popoarele rus şi român, faptul că poporul românesc a luat parte la marele război european alături de cel rus, trimiterea PS voastre de către Sf. Sinod, toate acestea vor apropia şi mai mult Biserica rusească şi românească. Biserica rusească regretă că, în timpurile din urmă, relaţiunile nu s-au menţinut tot aşa de strâns ca în trecut".

Unitate naţională şi unitate bisericească

Proclamarea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti a adus în discuţie, printre membrii clerului din Basarabia, şi chestiunea "autocefaliei". Unirea după o sută de ani a provinciei româneşti ocupate la 1812 cu Ţara-Mamă a eliminat această posibilitate şi a pus acut problema unificării bisericeşti în cadrele unei Biserici Ortodoxe Române unice. În Basarabia se formează două tabere: o tabără cuprinzând persoane de diverse etnii, reprezentanţi ai vechiului regim imperial, nostalgici ai "Sfintei Rusii", care militează pentru menţinerea Bisericii Basarabiei sub ascultarea Patriarhiei Ruse, în pofida schimbărilor politice, şi o tabără "naţională", care s-a exprimat pentru unitatea bisericească a românilor. Această "secesiune", condamnată de Patriarhia Moscovei, nu va fi un gest izolat. Din contră, în toate teritoriile desprinse de sub oprimarea ţaristă şi devenite independente de noua Rusie sovietică (Polonia, Finlanda, Ţările Baltice, Gruzia) au existat curente pentru înfiinţarea de biserici autocefale locale, în virtutea drepturilor canonice, a tradiţiei istorice din spaţiul ortodox şi pentru evitarea amestecului în treburile interne, prin biserică, a fostului stăpânitor. Patriarhatul Moscovei, fie din proprie voinţă, fie la presiunile puterii sovietice, nu va recunoaşte niciodată în perioada interbelică noile schimbări de jurisdicţie, intrând într-un conflict acut cu Patriarhia Ecumenică, care, în virtutea drepturilor sale în lumea ortodoxă, a acordat tomosuri de recunoaştere mai multor biserici nou-formate. S-a aşteptat până la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, când o parte din aceste teritorii au fost reocupate de noua putere sovietică şi a devenit limpede că altele, precum Polonia sau Finlanda, nu pot fi integrate URSS. Atunci Biserica Ortodoxă Rusă, în acord cu puterea sovietică, a "reintegrat" pe credincioşii ortodocşi din teritoriile reocupate şi a acordat autocefalia celorlalte Biserici ortodoxe rămase în afara graniţelor sovietice, dar care, la un moment dat, avuseseră de-a face cu Biserica Ortodoxă Rusă.

Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română şi Sinodul rus în anul 1918

În cazul concret al Basarabiei, mitropolitul Pimen al Moldovei, pe atunci preşedinte al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a adresat la 17 aprilie 1918 o telegramă arhiepiscopului Atanasie, prin care i se făcea cunoscut că este recunoscut drept chiriarh legiuit al Bisericii Ortodoxe, fiind invitat să se alăture Sinodului românesc. În răspunsul său, arhiepiscopul rus argumenta că "sfintele canoane nicidecum nu pun în atârnare jurisdicţia bisericească de jurisdicţia statului", însă în aplicarea acestui principiu asupra faptelor istorice folosea două măsuri diferite. În opinia sa, ocuparea Basarabiei în 1812 şi modificările operate atunci în jurisdicţia bisericească, fără nici o consultare sau acord, erau perfect legitime (conform dreptului de cucerire), în timp ce crearea statului naţional român şi, mai ales, unificarea bisericească a românilor ortodocşi şi refacerea jurisdicţiilor istorice în Moldova nu erau posibile! În încheierea mesajului său, vlădica Atanasie arăta: "Fără orice relaţiuni cu Biserica Rusă, nu poate hotărî soarta singur eparhia Chişinăului şi nici Biserica Română, pentru că asta ar însemna din partea ei însuşirea unei moşteniri care este străină de dânsa. Lucru evident că chestiunea cu privire la situaţia Basarabiei, mai departe, din punct de vedere bisericesc, trebuie să se hotărască numai după o prealabilă discuţiune a acestei chestiuni în acelaşi timp de Biserica Rusă şi de Biserica Română şi în urma unor relaţiuni între ele, în conformitate cu canoanele; totodată trebuie luat în consideraţie şi glasul clerului şi a întreg poporului ortodox care locuieşte în limitele Basarabiei".

La 21 aprilie 1918, episcopatul rus din Basarabia s-a întâlnit la Iaşi cu delegaţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Argumentele invocate de partea română, pe baza canonului 17 al Sinodului al IV-lea ecumenic şi canonului 38 al Sinodului al VI-lea ecumenic, care veneau în sprijinul revenirii bisericii basarabene în cadrul Sinodului românesc, au fost respinse. De asemenea, Atanasie nu a acceptat să-l pomenească la rugăciuni pe primatul României, să promoveze limba română în biserică şi şcolile teologice şi să accepte o dezvoltare a bisericii basarabene în limitele impuse de legile statului român. Plecând la Moscova, pentru a lua parte la lucrările Sinodului rus, Atanasie a cerut patriarhului Tihon să trimită o "scrisoare irenică" mitropolitului Pimen al Moldovei (datată 23 mai 1918).

Prin această scrisoare, patriarhul rus punea la îndoială realitatea unirii Basarabiei cu România, cerând ca problemele bisericeşti să fie discutate abia după încheierea păcii şi retrasarea noilor graniţe. La fel ca şi Atanasie, Tihon afirma că modificarea graniţelor nu trebuie, de la sine, "să rupă imediat legăturile canonice cu Biserica Rusă şi să se supună jurisdicţiei canonice a Bisericii Române". Din nou, patriarhul rus venea cu eternul argument al "Sfintei Rusii", invocând faptul că situaţia din 1918 nu poate fi comparată cu cea din 1812, deoarece atunci Rusia "a eliberat" pe creştinii basarabeni de sub oprimarea otomanilor musulmani, a refăcut provincia şi a "civilizat-o", în timp ce se sugera că evenimentele de la 1918 ar fi un gest neprietenesc la adresa unei Biserici-surori!

În finalul mesajului, patriarhul Tihon propunea totuşi soluţia ca soarta bisericii basarabene să fie hotărâtă de basarabenii înşişi: "Este cu totul natural şi chiar necesar în momentul de faţă a întreba clerul şi poporul basarabean cum şi în ce formă ar dori ei să-şi organizeze viaţa lăuntrică a Bisericii lor şi să stabilească relaţiile ei cu Biserica Rusă şi Biserica Română". "Poporul" trebuia să-şi exprime voinţa prin Soborul local sau prin Adunarea Eparhială şi, în funcţie de deciziile adoptate, Sinodul rus urma să ia o hotărâre.

Integrarea Basarabiei în cadrele Ortodoxiei româneşti - expresie a voinţei poporului

Scrisoarea patriarhului Tihon a fost privită de către basarabeni drept semnul prin care Patriarhia Moscovei deschidea posibilitatea reunirii bisericeşti a românilor. În schimb, partea rusă va interpreta în mod diferit gestul. Loviturile primite de Biserica Rusă în acei ani din partea bolşevicilor au împiedicat continuarea dialogului, fapt interpretat ulterior de Moscova drept o ocazie pentru români de a acţiona fără a ţine seama de Patriarhia moscovită. De fapt, în toţi aceşti ani, au existat numeroase adunări şi întâlniri prin care românii basarabeni şi-au exprimat în mod limpede voinţa ca Biserica Ortodoxă a Basarabiei să devină parte integrantă a Bisericii Ortodoxe Române.

La 14 şi 16 iunie 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române emitea două documente istorice: o "hotărâre" privind afacerile bisericeşti ale Basarabiei şi o "carte pastorală" către "clerul şi norodul Basarabiei", consfinţind, pe de-o parte, revenirea bisericii basarabene în sânul Bisericii-mamă şi constatând, pe de altă parte, părăsirea scaunelor episcopale de către episcopii ruşi, care au refuzat să recunoască autoritatea Sinodului român, plecând în exil. Pentru o perioadă, treburile bisericii din Basarabia au fost girate de episcopul de Huşi, PS Nicodim Munteanu, pentru ca în următorii ani să se organizeze alegeri episcopale, iar viaţa bisericească a Basarabiei să se desfăşoare firesc în cadrele Bisericii Ortodoxe Române.