Responsabilități și incompatibilități în slujirea clericală

Prin aceste cuvinte descrie Sfântul Ioan Hrisostom, în „Tratatul despre preoție”, demnitatea la care este înălțat și responsabilizat omul prin Taina hirotoniei: „Oameni care trăiesc pe pământ și locuiesc pe el au primit îngăduința să administreze cele cerești și au o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor”. Harul preoției poate fi privit doar din perspectiva dinamicii sale lucrătoare care îl transformă pe cleric într-un veritabil slujitor al Mântuitorului Iisus Hristos. În Sfânta Scriptură, precum și în scrierile patristice, preotul, din punctul de vedere al misiunii sale, este asemănat fie cu un bun păstor în mijlocul oilor sale, fie cu un lucrător în vie, fie cu un ostaș pe câmpul de luptă.

Asemănarea clericului cu imaginea bunului păstor este făcută pentru a sublinia faptul că doar acelora care Îl iubesc smerit și sincer pe Hristos le este îngăduit să păstorească oile cuvântătoare chemate de Mai-marele păstorilor (1 Petru 5, 4). Analogia preotului cu păstorul cel bun aflat în mijlocul oilor sale se întâlnește des în paginile Sfintei Scripturi și este poate cea mai reprezentativă imagine a slujirii clericale. Misiunea acestei slujiri nu presupune doar păstorirea ori îndrumarea credincioșilor spre calea mântuirii, ci, de cele mai multe ori, constă în intervenții directe, prompte și înțelepte ale slujitorilor altarului pentru a-i proteja pe credincioși de învățături greșite sau de alte ispite care duc la cădere în păcat, pentru a-i ajuta să sporească în comuniune, și, bine­în­țe­les, în îndelunga rugăciune a clericilor pen­tru toți aceștia.

Parabola lucrătorilor viei (Matei 21, 33-41; Marcu 12, 1-9; Luca 9, 16) este, prin excelență, o pildă a slujirii clericale, ilustrând în mod elocvent atât marea responsabilitate a activității celor care lucrează în via lui Hristos, cât și consecințele unei slujiri necorespunzătoare sau greșite prin schimbarea sensului ultim al slujirii lui Dumnezeu, care este identificarea slujitorului, ca mlădiță, cu Vița cea adevărată (Ioan 15, 1).

Preotul este asemănat uneori și cu ostașul luptător tocmai pentru determinarea, curajul și tenacitatea dovedite din dorința de a recupera, apăra și inspira suflete și inimi pentru Hristos. Doar un preot luptător și devotat cauzei Bisericii poate avea forța de a purta războiul spiritual împotriva vrăjmașului iubirii nemărginite a lui Dumnezeu. Câmpul de luptă reprezintă, de fapt, spațiul în care oamenii se nevoiesc în lupta cu păcatul, încercând să rămână fii ai Bisericii pe care Hristos a câștigat-o pentru Sine, și pe care preoții o fortifică, o extind și o apără prin resursele lor duhovnicești, morale, intelectuale întărite de Duhul Sfânt.

Aceste trei metafore ale slujirii clericale, deși reflectă aspecte diferite ale aceleiași activități sacerdotale, poartă în sine o idee comună: jertfirea vieții pe altarul Bisericii lui Hristos. Ostașul nu devine erou decât dacă își riscă viața pe câmpul de luptă, păstorul nu devine un păstor bun decât dacă își pri­mej­duiește viața pentru oile sale, iar lucrătorul viei nu devine harnic și cinstit decât dacă își sacrifică ambițiile necurate și patimile egoiste. Biserica are nevoie de slujirea jertfelnică a clericilor pentru ca Evanghelia iubirii lui Hristos să lucreze în lume până la sfârșitul veacurilor, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor.

Totodată, slujirea clericală presupune o dedicare totală, responsabilă și atentă, întrucât Mântuitorul Iisus Hristos ne atrage atenția că „nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 62). Episcopul, preotul și diaconul beneficiază de toate drepturile și de întreaga cinste a slujirii lor, și au deodată îndatorirea de a îndeplini toate condițiile și obligațiile ce decurg din demnitatea preoției. În acest sens, pe baza prevederilor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe, art. 123 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române și art. 176 din Regulamentul autorităților canonice disciplinare și al instan­țelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române prevăd că „slujirea preo­țească nu este un drept, ci o chemare la misiune, asumată liber și bazată pe ascultare”, respectiv că „fără binecuvântarea (aprobarea scrisă a) Chiriarhului locului, nu este îngăduit preoților, diaconilor și călugărilor să înființeze sau să participe în asociații, fundații și organizații de orice tip”.

În numeroase canoane se stipulează că, printre îndeletnicirile incompatibile cu slujirea şi demnitatea clericală, se numără și aceea de a accepta responsabilități sau funcții ori demnități în administrația de stat. Astfel, s-a stabilit ca:

- „episcopul, preotul sau diaconul să nu-și asume preocupări lumești. În caz contrar, să fie caterisit” (canonul 6 apostolic);

- „cei odată rânduiți în cler sau cei care au devenit monahi să nu fie înrolați în armată și să nu intre în vreo demnitate lumească. Iar cei care îndrăznesc un asemenea lucru și nu se căiesc, încât să se întoarcă la ceea ce ei, prin mijlocirea lui Dumnezeu, au ales mai întâi, să fie ana­tema­tizați” (canonul 7 Sinodul IV Ecumenic);

- „unii dintre preoți [...] stau pe lângă demnitari lumești săvârșind slujbele în capelele acestora, fără voia propriului episcop. [...] Iar celor care săvârșesc aceasta cu știința arhiereilor menționați să nu le fie permis să-și asume funcții seculare și lumești, fiind opriți de către dum­nezeieștile canoane să săvârșească acest lucru. Iar dacă cineva va fi descoperit că deține funcția așa-numiților administratori ai casei, fie să înceteze, fie să fie caterisit. Căci ar fi mai bine să meargă pentru învățarea copiilor și a casnicilor, citindu-le Dumnezeieștile Scripturi, căci pentru aceasta au și primit preoția” (canonul 10 Sinodul VII Ecumenic).

- „episcopii, preoții și diaconii să nu fie întreprinzători sau administratori și nici să nu-și ­procure hrana printr-o muncă rușinoasă sau necinstită. Căci sunt datori să fie atenți la ceea ce s-a scris: nici un om care este ostaș pentru Dumnezeu nu se amestecă pe sine în lucruri lumești” (canonul 16 Cartagina).

Pe baza acestor prevederi canonice, Sfântul Sinod a hotărât că „arhiereului, preotului, dia­conului, monahului şi monahiei din Biserica Ortodoxă Română le este interzis: să ocupe funcții de demnitar/înalt funcți­onar public la nivel central sau local, în Statul român sau în alte state” (hotărârea sinodală nr. 1.676 din 6 martie 2008).

Recent, pentru a preciza și mai clar respon­sabilitățile și incompatibilitățile slujirii clericale, în ședința de lucru din 4 martie 2021, Permanența Consiliului Național Bisericesc, după ce a analizat toate aceste prevederi canonice, statutare și regulamentare, precum și hotărârile sinodale aferente, a decis următoarele:

- slujirea clericală, potrivit prevederilor canonice și hotărârilor sinodale, este incompatibilă cu orice demnitate publică în administrația de stat centrală sau locală, conform hotărârii Sfântului Sinod nr. 1.676 din 6 martie 2008, care precizează că „arhiereului, preotului, diaconului, monahiei și monahului din Biserica Ortodoxă Română le este interzis […] să ocupe funcții de demnitar/înalt funcționar public la nivel central sau local, în Statul român sau în alte state” (punctul 1 al hotărârii nr. 2.347/2021 a Permanenței Consiliului Național Bisericesc);

- orice cleric care dorește să ocupe o funcție/demnitate publică trebuie să primească mai întâi binecuvântarea Chiriarhului/Patriarhului României pentru a candida în vederea ocupării acestui post (punctul 2 al hotărârii nr. 2.347/2021);

- dacă un cleric primește binecuvântarea să fie numit într-o funcție publică, nu poate ocupa în același timp și o funcție clericală într-o unitate de cult (punctul 3 al hotărârii nr. 2.347/2021);

- pe perioada exercitării funcției publice, clericul va fi suspendat din slujirea clericală și nu va fi salarizat la unitatea de cult la care își desfășoară activitatea, iar postul clerical unde este numit va fi scos la concurs pentru ca activitatea misionar-pastorală să poată fi desfășurată de un alt cleric (punctul 4 al hotărârii nr. 2.347/2021);

- pe perioada exercitării funcției publice, prin iconomie, clericul poate sluji Sfânta Liturghie ca preot de caritate voluntar într-o capelă sau paraclis al unei instituții social-filantropice stabilite de Chiriarh (punctul 5 al hotărârii nr. 2.347/2021);

- pe perioada exercitării funcției publice, clericul trebuie să mențină relația cu Centrul eparhial/Cancelaria Sfântului Sinod și să prezinte trimestrial un raport de activitate cu privire la modul în care susține și apără interesele Bisericii în societate (punctul 6 al hotărârii nr. 2.347/2021);

- la sfârșitul exercitării funcției publice, dacă se va dovedi că a lucrat în favoarea Bisericii, clericul va putea fi numit într-un post clerical vacant pentru care îndepli­nește condițiile statutare și regulamentare (punctul 7 al hotărârii nr. 2.347/2021);

- clericii care în prezent ocupă funcții/dem­nități publice vor face demersuri fie pentru suspendarea funcției lor clericale, fie pentru a înceta activitatea în demnitatea publică (punctul 8 al hotărârii nr. 2.347/2021);

- următoarele demnități/activități publice sunt incompatibile cu slujirea clericală: asumarea de îndeletniciri sau dem­nități civile, asumarea de responsabilități politice partinice (membru de partid sau funcții de conducere în partid), adminis­trație în sectorul public central și local (personal numit sau ales), reprezentarea în justiție și/sau oferirea de cauțiuni (avocat, judecător, procuror, executor judecătoresc, notar etc.), administrație în sectorul privat, carieră de militar sau personal asimilat (punctul 9 al hotărârii nr. 2.347/2021).

Este evident că toate prevederile referitoare la incompatibilitatea slujirii preoțești cu acti­vitățile seculare se bazează pe învățătura Bisericii Ortodoxe despre misiunea ei de mântuire sufletească a credincioșilor. Pentru atingerea acestui scop, Biserica Ortodoxă are nevoie de întreaga disponibilitate și de fidelitatea totală a clericilor, ca urmare a consimță­mântului liber exprimat al acestora la hirotonie, de a deveni lucrători vrednici, sinceri și devotați în via Domnului. Din practică, se cunoaște faptul că desfășurarea unei funcții ori demnități publice de către un cleric conduce adesea la conflict cu interesele Bisericii, prin promovarea unor politici și practici contrare învățăturii de credință, moralei și disciplinei creștin-ortodoxe.

Activitatea clericală constituie unica preocupare a slujitorilor Bisericii, întrucât misiunea sacerdotală încredințată prin Taina hirotoniei nu este o îndeletnicire secundară, exercitată în timpul liber, ci este însăși vocația, profesia și activitatea de bază a clericului. Când acti­vitățile extraeclesiale ale clericilor presupun alocarea de timp și efort mai mari decât cele dedicate slujirii bisericești, acestea reprezintă de facto activități în defavoarea Bisericii. Clericii aparțin, în primul rând, Bisericii, și doar în subsecvent și în cazurile strict limitative se pot dedica unor preocupări extraeclesiale, însă doar acelora care au corespondent în cele trei slujiri ale preoției: sfințitoare, pastorală și învățătorească.

Într-o lume marcată de ambiții egoiste, de vanități lumești și de orgolii, clericii sunt, și ei, încercați de aceleași ispite ale omului contemporan. Din acest motiv, înainte de toate, clericii sunt chemați să stea împreună cu Hristos în fața acestor provocări, în stare de rugăciune personală și comunitară (Sfânta Liturghie). Astfel, prin activitatea și preocupările lor, clericii au îndatorirea de a fi purtătorii luminii Învierii lui Hristos, și în această lumină să înțeleagă responsabilitatea slujirii lor, precum și incompatibilitățile ce decurg din această misiune, întrucât „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24).