Se împlinesc anul acesta 100 de ani de la restaurarea instituției Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse din anul 1917, un an de importanță covârșitoare pentru istoria Rusiei, având drept considerent impactul pe care l-au avut evenimentele desfășurate în decursul acestui an asupra vieții societății rusești.
Aceste evenimente s-au succedat cu o deosebită rapiditate și au implicat toate sferele vieții sociale.
Pe plan religios, în primăvara anului 1917, în întreaga Rusie a debutat procesul de convocare a Sinoadelor locale eparhiale și a întâlnirilor ordinare între clerici și credincioși, Biserica Ortodoxă Rusă fiind nevoită să sprijine acțiunile Guvernului provizoriu, instaurat la putere după abdicarea țarului Nicolae al II-lea, deși raporturile dintre Biserică și Stat au suferit modificări consistente prin desființarea orelor de predare a religiei în școli și trecerea școlilor parohiale în administrația Ministerului Educației.
Delegația Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu Mitropolitul Chiril, a încercat fără succes să-l convingă pe șeful Guvernului provizoriu, Alexander Kerensky, să abroge acest set de legi. Refuzul acestuia era motivat prin faptul că „Guvernul interimar este determinat să distrugă acele fire care împiedică crearea unui cadru interconfesional în Rusia”.
În pofida acestor atitudini ostile, Guvernul provizoriu a permis Bisericii convocarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, lucrări care au debutat odată cu praznicul Adormirii Maicii Domnului, prima ședință desfășurându-se în interiorul Catedralei „Hristos Mântuitorul” din Moscova.
La dezbateri au participat 564 de delegați, dintre care 299 de membri laici, aceștia asumând un rol determinant în hotărârile luate de Sfântul Sinod și în înlăturarea de la lucrări a unor membri ai ierarhiei superioare, așa cum s-a întâmplat în cazul mitropoliților Macarie al Moscovei sau Pitirim de Petrograd, motivația gestului fiind justificată prin suspiciunile pro-imperialiste care planau la adresa acestora, lucru contrar intereselor noilor administratori ai puterii executive.
În ciuda carențelor provocate de imixtiunea factorului politic în chestiunile bisericești, însemnătatea convocării Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse este una foarte mare dacă este să luăm în considerare numai simplul fapt că a fost pentru prima dată, începând cu anul 1666, când se convoacă o întrunire de asemenea anvergură.
Un sinod convocat în vremuri tulburi
Întrunirile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse au coincis cu evenimentele cele mai importante din istoria Rusiei de la început de secol XX: războiul împotriva Germaniei, căderea Guvernului provizoriu, insurecția bolșevică, dizolvarea Adunării Constituante și începutul războiului civil.
În urma acestor întruniri s-au luat o serie de decizii importante, între care se înscriu: restaurarea Patriarhiei și refuzul recunoașterii legitimității puterii sovietice.
Pe 24 august și mai apoi la 20 octombrie 1917, Sinodul emite o serie de declarații prin care se condamnă violența crescândă împotriva clericilor, furturile din biserici și mănăstiri, acțiuni care au înregistrat creșteri rapide începând cu mișcările revoluționare din luna februarie, sentimentul de revoltă al populației fiind alimentat și orientat pregnant de liderii bolșevici și asupra Bisericii, aceștia vehiculând și promovând ideea potrivit căreia „căderea vechiului regim nu se răsfrânge nicăieri mai dramatic decât în sânul Bisericii Ortodoxe. Aici, mai mult decât oriunde, s-a păstrat orbește în minte stabilitatea autocrației”.
Sinodul a hotărât ca în cadrul lucrărilor să nu se discute pe baza situației politice interne a țării și să nu se ajungă într-acolo, încât să se condamne acțiunile revoluționare care au dus la abdicarea țarului și implicit la instaurarea Guvernului provizoriu, pe ordinea de zi fiind puse în discuție proiecte care să reglementeze dreptul de proprietate al Bisericii cu privire la fondul funciar și la imobilele deținute de aceasta.
Frământările din sânul societății civile ajung într-un punct critic la sfârșitul lunii octombrie, fapt care se va resimți din plin și în spațiul eclesial, astfel pe 21 octombrie 1917, în timpul săvârșirii serviciului Vecerniei în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Moscova, doi soldați au mers în apropierea Sfântului Altar, de unde au aruncat capacul moaștelor Sfântului Ierarh Ermoghen, Patriarhul Moscovei, rupând mai apoi veșmintele ce acopereau trupul sfântului.
După acest sacrilegiu, comisariatul a desfășurat o anchetă în cadrul căreia făptașii și-au motivat gestul prin faptul că „acum există libertate și fiecare face ce vrea”.
Alegerea Mitropolitului Tihon al Moscovei ca Patriarh al Rusiei
Cu toate că majoritatea consiliilor presinodale s-au pronunțat împotriva ideii de restaurare a patriarhatului, o primă propunere solid argumentată a fost făcută de Episcopul Mitrofan al Astrahanului la 11 octombrie 1917, în jurul ideii raliindu-se și alți membri ai Sfântului Sinod, din rândul cărora s-au erijat ca susținători energici Arhiepiscopul Antonie Khrapovitsky și arhimandritul Ilarion Troitsky.
Pe 28 octombrie, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse conchid la propunerea de restaurare a Patriarhiei, iar pe 30 octombrie are loc primul tur de scrutin pentru desemnarea Patriarhului, înregistrându-se următoarele rezultate: pentru Arhiepiscopul Antonie s-au pronunțat 101 membri ai Sfântului Sinod, pentru Arhiepiscopul Chiril de Tambov s-au pronunțat 27 de membri, Mitropolitul Tihon al Moscovei a primit 23 de voturi, iar Arhiepiscopul Arsenie de Novgorod 14 voturi.
Ceilalți candidați pentru scaunul patriarhal au beneficiat și ei de sprijinul votanților, dar în al doilea tur de scrutin, desfășurat la 1 noiembrie, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse au făcut doar trei nominalizări, rezultatele alegerilor fiind următoarele: Mitropolitul Antonie de Harkov (159 de voturi), Mitropolitul Arsenie de Novgorod (199 de voturi), Mitropolitul Tihon al Moscovei (162 de voturi).
Pe 5 noiembrie numele primilor doi candidați, care au întrunit cele mai multe voturi în urma celui de-al doilea tur de scrutin au fost scrise pe două bilețele din care ieroschimonahul Alexie l-a ales pe cel pe care se regăsea numele Mitropolitului Moscovei - Tihon Belavin. A urmat apoi un cadru solemn în care Mitropolitul Vladimir de Kiev a dat citire numelui celui ales în funcția de Patriarh, de față fiind prezent un numeros auditoriu, restabilindu-se prin aceasta organizarea Bisericii din acest areal geografic sub formă de patriarhat, după ce vreme de aproape două secole fusese pusă sub autoritatea puterii imperiale țariste.
