De-a lungul veacurilor, istoria ortodocșilor din Ardeal este marcată de luptă, jertfă și rezistență în fața nenumăratelor încercări la care au fost supuși. Suferințele suportate pentru păstrarea dreptei credințe strămoșești au ridicat din rândurile lor numeroși martiri și mărturisitori, pe care Biserica i-a așezat, cu evlavie și recunoștință, în rândul sfinților. Sfârșitul secolului al XVII-lea a fost o perioadă de mari încercări pentru că atunci Imperiul Habsburgic a demarat, în forță, „convertirea” ortodocșilor români transilvăneni la greco-catolicism.
În 1691, împăratul Leopold I emite la Viena o „diplomă” care statua că numai populația maghiară, sașii și secuii reprezintă cele trei națiuni privilegiate în Transilvania, iar romano-catolicismul, luteranismul, calvinismul și unitarianismul sunt singurele religii acceptate, românii ortodocși fiind doar tolerați.
Uniatismul, o creație politică
În lucrarea „Uniatismul din Transilvania, încercare de dezbinare a poporului român”, apărută la București în anul 1973, la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, părintele Dumitru Stăniloae spunea următoarele în legătură cu această situație: „Se țintea atragerea ortodocșilor români într-o Biserică nouă, fără nici o acțiune de convertire, ci lăsând convingerea că nu li se cere nici o schimbare. Uniatismul se dovedește și prin aceasta a fi fost o creație politică. Catolicismul nu se angaja într-o operă de convertire pentru că n-avea încredere în succesul ei. S-a ales calea cea mai comodă: a înșelării ortodocșilor români și a presiunii de stat asupra lor”.
Pentru că mulți ortodocși nu doreau această unire cu Roma, autoritățile îi arestau, îi schingiuiau în temnițe și chiar îi omorau prin împușcare sau prin spânzurare. Maria Tereza însăși recunoștea într-un script din 1760 că „mulțimea a fost tratată în acel principat al nostru (Transilvania, n.n.) cu moartea și cu alte mijloace de cruzime pentru religia neunită de rit grec”.
Atrocități împotriva românilor
În pofida numeroaselor memorii adresate stăpânirii de la Viena, în care românii ortodocși reclamau persecuțiile la care erau supuși, atrocitățile au continuat. Se cunosc astăzi numeroase cazuri de preoți ortodocși ale căror case au fost jefuite, slujitori ai altarelor care au fost arestați, bătuți, și eliberați doar dacă promiteau că nu vor mai săvârși slujbe până ce nu vor recunoaște „unirea” cu Roma. Din aceste motive, au murit nebotezate mii de persoane, nemărturisite și neîmpărtășite. Se cunosc, de asemenea, cazuri de preoți care în pofida avertismentelor și atrocităților au continuat să slujească fără a trece la greco-catolicism, cărora autoritățile le-au confiscat bunurile. Dintr-o scrisoare din 1755, adresată de către români mitropolitului din Karlovitz, aflăm că temnițele erau pline de preoți și mireni. Apoi, în 1760, la Adunarea dregătorilor de la Deva, s-a prezentat un memoriu în care românii ortodocși persecutați menționau că sunt de acord să achite orice taxă, în schimbul nepărăsirii credinței strămoșești.
Un an mai târziu, celebrul general Adolf von Buccow, era trimis cu trupe în Trasilvania să facă ordine. Rezultatul? Dărâmarea mănăstirilor și schiturilor ortodoxe și multe alte atrocități, de care se îngrozise până și episcopul catolic Bajtay.
Jertfiți pentru Ortodoxie
De fiecare dată, în fruntea celor care apărau legea strămoșească s-au aflat preoții ortodocși. Cuviosul Visarion (Sarai), de pildă, a declanșat o mișcare de propovăduire a credinței ortodoxe în 1744, care a crescut îngrijorător pentru Curtea de la Viena. În cele din urmă, acesta și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos în închisoarea de la Kufstein. Apoi, Sfântul Sofronie de la Cioara este un alt mărturisitor care i-a pus pe jar pe cei de la Viena. Memoriul din 1760, înaintat Adunării de la Dej, este rezultatul ieromonahului Sofronie, în urma căruia s-a obținut venirea Episcopului Dionisie, primul ierarh ortodox al ardelenilor, după mai bine de o jumătate de secol.
Pentru același ideal au militat și preoții mărturisitori Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș, ultimul mărturisindu-le, în 1776, unor comercianți brașoveni care l-au vizitat în temniță că „mai bine va muri acolo decât să-și lase credința cea pravoslavnică”, după cum aflăm de la cronicarul brașovean Radu Duma. Preotul Moise, avea să ajungă și el, împreună cu credinciosul Oprea Miclăuș din Săliște, cu doleanțele românilor ortodocși în audiență la Maria Tereza și la cancelarul Kaunitz. În urma acestui demers, ambii au fost închiși în temnița de la Kufstein.
Numeroși alți preoți și credincioși, bărbați femei și chiar copii, și-au dat viața pentru apărarea legii strămoșești.
Piscuri ale sfințeniei
La imboldul vrednicului de pomenire Justinian Patriarhul, în 1955, în plină prigoană comunistă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi proslăvea în rândul sfinților pe ieromonahii Visarion (Sarai) și Sofronie de la Cioara, și pe țăranul Nicolae Oprea. Lor li s-au adăugat tot atunci Sfinții Ierarhi Ilie și Sava, iar în 1992, Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul și preoții Ioan din Galeș și Moise din Sibiel, iar în 2007, Sfinții Mucenici Năsăudeni.
Referitor la acești sfinți, în 1955, la Alba Iulia, Mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului avea să spună cu hotărâre: „Ei nu reprezintă numai câteva vrednicii personale, crescute cine știe cum, ca din întâmplare, în sânul Bisericii noastre, ei nu sunt mărturisitori izolați ai unei credințe pur personale, ci ei sunt piscuri de sfințenie sprijinită pe umerii uriași ai credinței Bisericii întregi, sunt valori de lumină din marea tălăzuire a valurilor de credință ce au umplut veacurile zbuciumate ale istoriei credincioșilor români din Ardeal”.
Încheiem acest scurt documentar spunând și noi, ca și părintele Rafail Noica: „Luptătorii pentru Ortodoxie n-aveau ranchiună împotriva nimănui, dar îi durea sufletul și și-au pus viața ca oamenii să nu se depărteze de Adevăr. A fost bună Școala Ardeleană, a fost bună Școala de la Blaj... dar toate acestea nu ne duc în rai! În rai ne duce doar Domnul Hristos și credința dreaptă și adevărată: Ortodoxia, care este firea omului”.
