Rolul și misiunea Bisericii Ortodoxe în România interbelică

Una din marile provocări ale Bisericii Ortodoxe Române în perioada interbelică a fost definirea rolului religiei și Bisericii într-o societate românească aflată în plină schimbare. Procesul acestei definiri s-a petrecut prin raportare la modernitate prin lentila „tradiției”. Tradiția Bisericii garantează adevărul mesajului creștin, care este veșnic, oferind însă permanent cele mai potrivite răspunsuri fiecărei generații de credincioși și, în același timp, problemelor sociale.

Printre problemele cele mai importante ale omenirii la începutul secolului XX era dreptatea socială, iar Biserica Ortodoxă Română, sub semnul așa-numitului creștinism social, a dat răspunsuri bine articulate în acest sens. Demni de amintit sunt Episcopul Vartolomeu Stănescu, Ștefan Bogdan, N.T. Buzea, Ion Nestor, V.G. Ispir, Dumitru Stăniloae, Teodor M. Popescu și mulți alții. Bunăoară, Ștefan Bogdan era de părere că numai în Biserică se află leacul multor rele din societate. Morala socială creștină este bazată, crede autorul, pe respectarea vieții și a bunului aproapelui și, mai presus de orice, pe caritate. Din aceasta rezultă comandamentele: „Iubiți-vă unii pe alții, dați din prisosul vostru săracilor, nu doriți ce este al aproapelui, iertați celui ce v-a greșit, luați totdeauna cel din urmă loc, dacă ai fost lovit pe obrazul drept, întoarce și fața stângă”. Concluzia autorului este tranșantă: „Totdeauna când din viața socială a popoarelor, din politica statelor, cuvântul lui Iisus a lipsit în numele «Dumnezeului național», cel mai sălbatic război a fost pornit spre a îmbogăți industria și comerțul unor state”.

Egali în ceea ce priveşte dobândirea virtuţii

Există prin urmare o injustiție socială în lumea capitalistă, iar criticile aduse de socialism acestuia sunt întemeiate. Dar „nu prin despuierea celui bogat, adică a celui vrednic și muncitor, în favoarea săracului, de cele mai multe ori viciosului sau leneșului […] se poate ajunge la pacea între oameni […] Creștinismul nu proclamă egalitatea materială a oamenilor […] este o singură egalitate: prin virtute. Și această virtute nu poate exista la cei drepți fără compătimirea săracului”. Această fraternitate a fost numită de N.T. Buzea comunism moral, în opoziție cu comunismul materialist. Comunismul moral este însă rezultatul individualismului psihologic, care în creș­tinism semnifică „afirmarea personalității umane în ceea ce are ea mai bun, mai util, mai ­înalt și mai cuprinzător”. Scopul creștinismului se realizează prin individ și pentru oameni, care, pe baza iubirii și credinței, alcătuiesc societăți creștine. Prin urmare, nu socializarea forțată va rezolva problemele umanității, ci schimbarea morală a individului, punerea la un loc al bunurilor în primele secole creștine ­fiind acte de liberă voință ale credincioșilor lui Hristos.

În concluzie, valoarea pentru societate a religiei creștine și rolul social al Bisericii au fost considerate de teologii și intelectualii români interbelici ca fiind esențiale. Problema era însă cui i se adresa acest mesaj. Se intra astfel pe un teritoriu deosebit de sensibil, cel al relației dintre națiune și creștinism.

Națiunea și Ortodoxia, opoziție, incongruență?

Relația dintre Ortodoxie și națiune a fost pusă și de laici și de teologi. Primii erau în primul rând preocupați de profilul identitar al națiunii române, iar religia era unul din elementele fundamentale. Teologii se vor folosi de această relație ca un argument în plus pentru promovarea cre­dinței ortodoxe în societate, dar gradul de integrare a celor două noțiuni a variat mult, iar relația strânsă dintre Ortodoxie și „românism”, așa cum a fost văzută de unii autori, nu a devenit niciodată parte integrantă a eclesiologiei ortodoxe. Mulți teologi au conștientizat separațiile care s-au produs în epoca modernă între Biserică, națiune și stat. Ei reafirmă tradiția Ortodoxiei de a fi împărțită în Biserici naționale, dar acest lucru nu trebuie să însemne închidere în naționalism, pentru că învățătura Bisericii se adresează tuturor. Forma de organizare a Bisericii Ortodoxe stabilește raportul ideal dintre național și universal, fiind cea mai potrivită formă de exprimare a unității în diversitate și a adaptării mesajului creștin pentru toate națiunile, entități naturale, acceptate de Dumnezeu. Faptul că românii au fost prin tradiție ortodocși este un fenomen care nu va putea fi ignorat niciodată, dar rolul Bisericii de luptătoare na­țională și apărătoare a ideii naționale a fost numai o etapă istorică, aceste funcții trebuind să fie preluate de factorii politici. Biserica trebuie să rămână apărătoarea spiritualității vieții pe acest pământ și propovăduitoarea adevărurilor creștine eterne și tocmai prin acest rol moral ea contribuie implicit la dezvoltarea sănătoasă a societății și a națiunii.

Interesele sociale concurează uneori nevoile spirituale

Așadar, Biserica Ortodoxă trebuia să joace în viața României un rol spiritual, social și național, rol care trebuia raportat la activitatea altor instituții, dintre care cea mai importantă era statul. Evident că în acțiunile ei Biserica interferează cu acțiunile statului, putând rezulta de aici o serie de divergențe, dar s-a subliniat de cele mai multe ori că între stat și Biserică nu trebuie să fie nici o concurență deoarece ambele instituții urmăresc același scop: binele corpului social. Nu trebuie să se acționeze separat (toți autorii sunt unanimi în a respinge ideea separației Bisericii de stat), dar nici ca o putere să domine pe cealaltă. Cele două instituții trebuie să acționeze împreună, completându-se reciproc. În încercarea de definire a ideii de autonomie, Mitropolitul Nicolae Bălan arăta că „funcțiile statului își iau începutul din sfera nevoilor externe, de ordin fizic-economic, și evoluează treptat, în măsura progresului omenirii, din afară înăuntru, spre zona intereselor spirituale. Dar în măsura în care pătrund în această zonă a spiritului, funcțiu­nile statului trebuie să își tempereze din ce în ce mai mult caracterul lor coercitiv, fiindcă aici au de-a face cu o sferă de existență cu totul nouă”, rezervată Bisericii. Domeniul existenței umane cunoaște prin urmare niveluri multiple, care sunt acoperite mai mult sau mai puțin bine fie de stat, fie de Biserică. Morala creș­tină are drept complement de cealaltă parte legea statului. Acesta pune hotare exterioare abuzurilor umane, iar Biserica hotare interioare. Evident că legea și morala trebuie să se completeze, legea trebuind să ajute pe oameni să apuce pe calea cea bună și nu să limiteze libertatea umană.

Autonomia Bisericii, un principiu care nu se negociază

În această adaptare la modernitate a vechiului principiu al „simfoniei” bizantine, rolul acordat principiului autonomiei Bisericii a crescut enorm. Poate cel mai ferm susținător al acestei idei a fost Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Convins că „Hristos nu poate fi subordonat nici unei puteri de pe lumea aceasta”, ierarhul român se pronunța pentru dreptul inalienabil al Bisericii de a-și organiza și conduce singură întreaga sa viață duhovnicească și administrativă. În acest fel, Biserica va fi animată de o înaltă conștiință a răspunderii față de misiunea ei spirituală și se va manifesta ca o instituție activă, sprijinită de popor, pe care nici o putere politică nu va putea să o aservească. Altfel, „o Biserică aservită puterilor acestei lumi e desființată în însăși principiile ei”.

Această autonomie trebuia justificată și susținută de o acțiune puternică, coerentă și permanentă a Bisericii asupra societății, iar acest lucru presupunea două condiții: prezența unui cler bine pregătit și gata pentru a-L mărturisi în orice condiții pe Hristos și existența unui mesaj bine conturat al Bisericii. În ceea ce privește clerul, în întreaga perioadă interbelică a existat o preocupare permanentă pentru ridicarea morală și culturală a acestuia. Învățământul teologic este ilustrat de o serie de mari perso­nalități ale spiritualității ortodoxe, în frunte cu Sf. Dumitru Stăniloae. Înnoirea nu se produce numai în sferele înalte ale învăță­mântului superior, ci se manifestă până la ultima parohie. Întemeierea de biblioteci parohiale, publicarea unei cantități impresionante de reviste și broșuri destinate credincioșilor, apariția a numeroase asociații misionare preoțești sunt elemente care fac parte fac parte dintr-un plan amplu de implicare a preotului în social. Un mare promotor al acestei tendințe a fost Episcopul de Râmnic, Vartolomeu Stănescu, care a înființat Asociația „Renașterea” a preoților din eparhia sa, cu un remarcabil rol misionar și cultural, a îndemnat ca fiecare parohie să aibă bibliotecă și cor și, mai mult, a înființat Banca Populară „Ajutorul”, prin intermediul căreia a sprijinit preoții pensionari și opera misionară și culturală din eparhia sa. Am amintit activitatea acestui vrednic ierarh deoarece unul din cei mai apropiați colaboratori a fost preotul Justinian Marina, care, în 1948, va deveni Patriarh al României, iar acesta, în condițiile grele ale regimului comunist, va căuta, pe toată durata patriarhatului său, să dezvolte un „apostolat social” care să respecte marile direcții interbelice, schițate în rândurile sumare de mai sus.