Ruinele primei ctitorii ştefaniene

Biserica cu hramul Sfântului Procopie din satul Bădeuţi, judeţul Suceava, este prima cititorie a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Din grupul bisericilor de sat, ridicate în 1487 şi 1498, se distinge în mod deosebit această primă ctitorie ştefaniană, închinată Sfântului Procopie (1487), situată pe drumul ce duce de la Suceava la Rădăuţi, la graniţa dintre Bădeuţi şi Milişăuţi, între mormintele noului cimitir.

Din nefericire, biserica ştefaniană de la Bădeuţi, în 1917, în timpul Primului Război Mondial, a fost bombardată şi distrusă de armata austriacă. Acum este doar o ruină, dar oamenii de ştiinţă au fost interesaţi să-i cerceteze elementele decorative şi stilul arhitectural pe fragmentele şi ruinele rămase. Ei au scos în evidenţă că a fost lucrată sub influenţele europene ale vremii.

În "Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare" (Ed. Academiei, Bucureşti, 1958), construcţia este descrisă ca având un plan treflat şi turlă pe naos, lungimea de 22,50 m; lărgimea naosului de 8,75 m şi lărgimea absidelor laterale de 11,20 m. Pronaosul pătrat, cu intrarea pe latura de sud şi câte o fereastră pe laturile de nord şi vest, boltit cu un semicilindru întretăiat de două bolţi cu penetreţii reunite, se deschidea spre naosul înălţat printr-o turlă cu şaisprezece feţe şi încadrat de abside semicirculare la interior, pentagonale în exterior, străbătute de câte o fereastră în ax şi de patru nişe mici în loc de proscomidiar şi diaconicon. Faţadele, realizate iniţial din materiale aparente, decorate cu firide alungite (şapte la altar, cinci lateral şi una singură pe fiecare faţă a turlei) şi cu un număr dublu de ocniţe, accentuate în registrul superior de plăci şi discuri ceramice policrom glazurate, au fost tencuite şi pictate, ca o completare a frescelor din interior, curăţate în 1887, când au fost scoase la iveală scene importante: în altar, şirul episcopilor; în naos, Adormirea Maicii Domnului şi tabloul votiv, în pronaos, martiriul Sfântului Procopie. De jur împrejur, zidurile au fost ulterior întărite de şase contraforturi înalte de cărămidă şi unul mic la altar, nu se ştie când adăugate, ca şi cele trei turle, din care două au fost îndepărtate, rămânând numai cea mare, originală, ascunsă de o învelitoare nepotrivită, înnoită în 1890.

Influenţe gotice şi renascentiste

La Complexul Muzeal Bucovina se păstrează câteva discuri şi butoni decorativi, primele având diametrul de 16,5 cm şi piciorul de montare cilindric gol, sunt smălţuite verde-crom, iar butonii au laturile concave, un bumb în mijloc şi sunt glazuraţi verde, galben şi brun. Repertoriul decorativ: un entrelacs, un cerb atacat de un animal de pradă şi rozete solare ("morişcă"), este izbitor de asemănător cu cel de la Voroneţ (1488), ceea ce ne face să credem că piesele sunt chiar identice din punct de vedere structural, adică este posibil să fi fost lucrate în acelaşi centru sau atelier, de aceiaşi meşteri autohtoni, din argilă sau lut extrase nu departe de acest loc. Şi spunem acestea tocmai pentru faptul că Rudolf Gassauer afirma în 1918, într-un studiu asupra teracotelor sucevene (plăci de paviment, discuri de faţadă, fragmente de cahle şi obiecte), că sunt "în cea mai mare parte admirabile realizări de artă sud-est germană", influenţate de "şcoala gotică" şi de Renaşterea italiană, dar lucrate aici, în "adevărate fabrici de teracotă", folosind tipare locale sau motive occidentale. Însă, contrar acestei opinii, se admite provenienţa olarilor din Transilvania - Cetatea de Baltă, Ciceul şi Ungaşul aflându-se sub stăpânirea Moldovei, aceştia venind prin Bistriţa şi Baia, până la Suceava, chemaţi de voievod, aşa cum, mai târziu, voievodul Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) se va adresa direct şi prin scrisori unor "magistri primarii" deosebiţi prin numele şi mărcile lor.

Au lucrat-o meşteri din regiunile baltice

Ştiind că dispoziţiile canonice bizantine interzic reprezentările sculpturale figurative şi că, cel puţin în secolul al XVI-lea, odată cu Reforma, în oraşele săseşti se cerea ca ucenicul să fie de origine germană, am putea crede că localnicii erau excluşi de la producţiile cahlelor istoriate, figurative, dacă nu îşi manifestau apartenenţa la una din confesiunile protestante, dar, pe de altă parte, din acest timp există unele inscripţii chirilice şi semne lapidare comune pentru Moldova, Ţara Românească şi Ardeal. Ulterior, cercetările începute în 1951 şi menţionate pe scurt în rapoartele anuale de săpătură, însă fără să facă obiectul unui studiu special, precum şi descoperirile din 1953, au dus la concluzia că nici unul din motivele ornamentale nu se găseşte în colecţiile muzeelor din Transilvania, avansând ipoteza că meşterii ar fi venit mai curând din regiunile baltice, din teritoriile cuprinse între Brandenburg şi Minsk, şi, cunoscute fiind relaţiile dintre Moldova şi Polonia în secolele XIV-XV, se va emite o nouă ipoteză, bazată pe intermediul polono-lituanian.

Elemente în spirit românesc

Trăsăturile şi caracterul românesc, atât ca spirit, cât şi ca realizare, vor fi evidenţiate în următorii ani prin raportare la construcţiile romanice şi gotice din Italia, unde apare o serie de elemente arhitectonice din ceramică, cu profiluri asemănătoare celor din piatră, ca o dovadă în plus a gradului de rezistenţă a acestor materiale ceramice decorative, ce înlocuiau piatra în construcţie, făcând dintr-un casnic un domeniu artistic, profund legat de arhitectură. Piatra făţuită sau cioplită, cărămida, teracota, mortarul, lemnul şi foarte rar marmura, întrebuinţată la pardoseală şi ca lespezi de mormânt, adaugă plasticitate paramentului la nivelul faţadelor rămase totdeauna, în întregime, aparente. Pentru elementele de modenatură gotică: bolţari, ancadramente de ferestre şi chenare de uşi, materialele erau extrase din cariere apropiate, în blocuri de dimensiuni relativ mici (de regulă nu depăşeau 1 m în lungime şi 0,5 m înălţime) şi se prelucrau cu dălţi, ciocane cu tăişuri zimţate şi sfredele cu mâner. Piatra brută, însă, avea forme şi dimensiuni între 15 şi 30 cm grosime, iar cărămizile oscilau între 5 şi 7 cm grosime, 13 şi 15 cm lăţime şi 27 şi 30 cm lungime. Toate acestea erau legate între ele cu un mortar alb (din var şi pietricele fine sau sfărâmături), ce reprezenta o treime din înălţimea totală a edificiului, ţinând cont că rosturile au o grosime ce variază între 1,5 şi 2 cm, aşa cum se observă şi la nivelul ruinelor de la Biserica "Sfântul Procopie" (1487). Modul în care sunt aşezate, variantele de combinare şi locul în care sunt folosite denotă preocuparea pentru soliditate, dar şi pentru aspectul pur decorativ, pentru regularitatea şi ritmul prin care se evită monotonia. În lipsa imaginilor şi informaţiilor documentare, ne limităm deocamdată la materialele oferite de cercetările arheologice şi diverse studii de istoria artei, care lasă uneori un câmp larg de interpretare.

Pisania lui Io Ştefan voievod

După bombardamentul din 1917, au rămas câteva fragmente sculptate de ancadramente şi inscripţia de piatră, fără chenar, cu litere frumos şi clar tăiate, aflată azi în Muzeul din Rădăuţi. Pisania sună astfel: "În anul 698 (1481 - n.r.), luna iulie, 8, în ziua sfântului mare mucenic Procopie, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, şi cu preaiubitul său fiu Alexandru, a făcut război la Râmnic cu Basarab voievod cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti, poreclit Ţapaluş. Şi a ajutat Dumnezeu pe Ştefan voievod şi a biruit pe Basarab voievod; şi a fost pieire (cădere) foarte mare printre Basarabi. De aceea Ştefan voievod a binevoit, cu a sa bunăvoinţă şi cu gând bun, a zidi casa aceasta întru numele sfântului mare mucenic Procopie, în anul 6995 (1487); şi s-au început în luna iunie, 8; şi s-a sfârşit în acelaşi an, în luna noiembrie, 13".