Viaţa unui om, oricât de simplă ar părea la prima vedere, cunoaşte sentimente şi turnuri complexe. Nu este nevoie să apari în lumina reflectoarelor pentru a-ţi dezvolta o lume interioară deosebită. Contează foarte mult să ştii ce te îmbogăţeşte şi cum îţi poţi spori creşterea spirituală, restul sunt doar vorbe. Giorgos Seferis (1900-1971) a făcut dovada unui om cu multe daruri sufleteşti. Deşi a activat o mare parte a vieţii în cadrul Corpului diplomatic al Greciei, nu şi-a părăsit prima şi poate unica dragoste creatoare: poezia. Urmând linia trasată de predecesorii săi, Kavafis, Sikelianos, Palamas, poetul a reprezentat încununarea lor, obţinând Premiul Nobel pentru Literatură în 1963.
Giorgos Seferis (pe numele său adevărat Georgios Seferiadis) s-a născut pe 13 martie 1900, în localitatea Urla, aflată în apropiere de oraşul turcesc Izmir. Tatăl său era un om destul de bogat, care a activat mai întâi ca avocat, iar apoi ca profesor la Universitatea din Atena. Tainele poeziei l-au încercat şi pe acesta, lăsându-i fiului său aceeaşi pasiune pentru toată viaţa. După studiile liceale încheiate în Atena, Giorgos a plecat să studieze Dreptul la Sorbona, unde va rămâne pentru o perioadă de şapte ani, între 1918 şi 1925. Începând cu 1922, oraşul său natal este reocupat de turci, după o perioadă de doi ani de dominaţie greacă, iar familia Seferiadis este nevoită să plece în exil. Îşi va mai vizita locurile natale abia în 1950, tema plecării forţate fiind subliniată de multe dintre poemele sale. Personajul literar care l-a fermecat în această perioadă este Odiseu, cunoscut pentru lungul drum pe care l-a parcurs pentru a se reîntoarce în patrie.
Diplomatul grec
Seferis a desfăşurat o activitate diplomatică intensă şi incitantă. Începând cu 1931 şi până aproape de moartea sa, poetul a urmat exemplul altor mari scriitori implicaţi paralel într-o astfel de meserie, cum ar fi Paul Claudel sau Pablo Neruda. Anglia, Albania, Irak, Turcia, Siria, Liban au fost doar câteva dintre destinaţiile diplomatice ale lui Giorgos Seferis. În 1941, foarte aproape de momentul invadării Greciei de armatele germane, s-a căsătorit cu Maria Zannou. De departe cea mai semnificativă misiune diplomatică a lui Seferis a fost apărarea integrităţii Ciprului. În 1953, după şapte ani lipsiţi de creaţie poetică, Giorgos Seferis s-a trezit la viaţă vizitând Ciprul. Aici a petrecut aproape şapte ani, reuşind că îşi îmbogăţească creaţia lirică şi, totodată, să ofere insulei o protecţie politică desăvârşită.
Premiul Nobel pentru un om nobil
În 1963, Seferis a primit Premiul Nobel pentru Literatură. A avut câteva declaraţii surprinzătoare: „Cred că Academia Suedeză, alegând un poet grec pentru Premiul Nobel, a vrut să-şi manifeste solidaritatea cu Grecia spirituală vie. Înţeleg, prin aceasta, Grecia pentru care atâtea generaţii au luptat ca să păstreze tot ce, plecând de la lunga ei tradiţie, s-a putut păstra în viaţă. Mai cred că Academia Suedeză a vrut să arate că omenirea de astăzi are, de asemenea, nevoie de poezia, de poporul şi de spiritul grec. Asta, ca grec. Ca individ poţi face faţă anunţului, cu sânge rece, dar când îl concepi ca grec este minunat“ (Cele mai frumoase poezii, Editura Tineretului, 1965, p. 6). Totodată, Seferis a adus în discuţie legenda sfinxului şi a lui Oedip. Se ştie că această făptură legendară (sfinxul) a tronat odată la porţile Tebei, punând oamenilor o singură întrebare şi ucigându-i pe toţi cei pe care îi putea prinde pentru că nu răspundeau corect. L-a chestionat şi pe Oedip. Întrebarea era următoarea: ce făptură merge mai întâi în patru picioare, apoi în două, iar în cele din urmă în trei? Oedip a răspuns: omul, deoarece după naştere se târăşte, de-a buşilea, apoi este biped, iar la bătrâneţe, pe lângă cele două picioare se adaugă şi al treilea: toiagul de susţinere. Sfinxul, văzând că i s-a răspuns corect, a crăpat de ciudă. Seferis a interpretat legenda mitologică astfel: omul este răspunsul corect al multor probleme. De aceea, se impune un discernământ al faptelor şi al vorbelor, pentru a nu se ajunge la crearea de situaţii şi necazuri greu rezolvabile. Discursul său a impresionat, la fel de mult cum va impresiona şi luarea de atitudine împotriva dictaturii instaurate între anii 1967 şi 1974 în Grecia. Mii de oameni îl vor conduce pe ultimul drum pe 20 septembrie 1971, mulţumindu-i astfel pentru sacrificiul său şi dragostea de neam.
Poeziile surghiunului
Am precizat anterior cât l-a măcinat pe Seferis depărtarea de ţinuturile natale şi cum a găsit în Odiseu o mângâiere. Acest Odiseu sau Ulise, personajul operei Odiseea scrisă de Homer, se întoarce acasă după un lung drum, de zece ani, petrecuţi în mijlocul ispitelor de tot felul. Cu toate că se putea opri de nenumărate ori pe cale (cântecul ameţitor al sirenelor, care amăgeau astfel corăbierii pentru a-i îneca, sau dragostea frumoasei Circe au fost doar câteva dintre ispite), Odiseu rămâne fidel familiei sale şi îşi continuă mersul, ajungând în cele din urmă acasă. În poezia Pe un stih străin, Seferis vorbeşte despre minunata călătorie şi felul în care aceasta s-a dovedit inspiratoare. „Fericit cine a călătorit ca Odiseus./ Fericit dacă în ceas de plecare simţea puternica/ armătură a unei iubiri, în tot trupul,/ ca venele-n care vuieşte sângele./ Iubire cu nesfârşit ritm, invincibilă/ ca muzica şi eternă/ fiindcă s-a născut când ne-am născut şi, de murim,/ nici noi nu mai ştim că ea moare şi nici lumea/ nu mai ştie. Pe Domnul Îl rog să pot spune, într-o clipă/ de rară fericire, care e-această/ dragoste./ Stau uneori împresurat de străinătate/ şi aud glasul ei îndepărtat ca un clocot/ al mării unit cu furtuna./ Şi mi se arată în faţă iar şi iar/ năluca lui Odiseus cu ochii înroşiţi/ de sarea talazurilor/ şi de vastul dor de-a vedea din nou fumul/ ce iese din căldura casei lui/ şi câinele îmbătrânit de aşteptare în faţa porţii./ Măreţ e Odiseus murmurând în barba-i/ albită/ cuvinte ale limbii noastre/ aşa cum se vorbeau acum trei mii de ani./ Întinde o palmă bătătorită de funii/ şi cârmă, cu pielea tăbăcită de vânturi/ uscate,/ de arşiţe şi zăpezi (Cele mai frumoase poezii, p. 65-66). Exilul presupune o tărie de caracter pentru a putea fi suportat fără a cădea în deznădejde. Închisoarea pe pământ natal este preferată în acest caz libertăţii în străinătate, deoarece discutăm de un om foarte legat de ţara sa. Nădejdea apare atunci când găseşti, dacă nu în realitate, măcar în istorie, o persoană care a putut trece peste această încercare. „Îmi spune, Odiseus, chinul pe care-l simţi/ când velele sunt toate umflate de amintiri/ şi când sufletul devine singura cârmă,/ când singur rămâi părăsit în noapte/ ca paiul la treieriş;/ ce amărăciune simţi văzându-ţi tovarăşii,/ stihiilor pradă, semănaţi ici şi colo,/ unul câte unul;/ ce mult curaj prinzi stând de vorbă cu morţii,/ când nu-ţi mai ajung viii/ câţi au rămas./ El vorbeşte... eu văd încă în mâinile lui/ care ştiau să încerce dacă-i bine cioplită/ la provă gorgona,/ le văd dăruindu-mi o mare liniştită/ şi albastră,/ în inima iernii“ (p. 68).
„Un bătrân pe malul fluviului“
În poezia cu acest titlu, Seferis face o descriere interioară a vieţii, văzută prin ochii unui bătrân. Descrierile persoanelor în vârstă pot fi considerate demodate, dar sunt pline de realism şi experienţă. Până la urmă, stilul nu este de ajuns în viaţă, dacă nu este dublat de originalitate şi creativitate autentice. Iată un testament potrivit: „Nu vreau altceva decât să pot vorbi simplu,/ să mi se acorde această graţie. Cântecul ni l-am încărcat de atâtea muzici/ că încetul cu încetul se scufundă/ şi arta ne-am împodobit-o într-atât/ că faţa îi e roasă de zorzoane,/ şi trebuie să spunem puţinele noastre cuvinte/ pentru că mâine sufletul îşi înalţă pânzele./ Dacă suferinţa este omenească, nu suntem oameni/ doar pentru a suferi,/ de aceea-n aceste zile cuget astfel/ la marele fluviu,/ acest sens care înaintează printre plante şi/ ierburi,/ animale păscând şi adăpându-se oameni care seamănă şi seceră, şi printre marile morminte şi micile lăcaşuri/ale morţilor“ (Cele mai frumoase poezii, p. 152-153).
