Viața părintelui Daniil Sandu Tudor, martir al închisorilor comuniste, este plină de învățăminte, în ansamblul ei. Bunăoară, intuițiile acestuia, despre care vom mai scrie, se dovedesc, în timp, de-a dreptul spectaculoase, în termeni laici, și adevărate miracole, în înțeles creștin.
În tinerețe, jurnalistul și poetul Sandu Tudor a fost suspectat de simpatii politice de stânga, inexactitate care continuă și astăzi, fără a se ține cont de declarațiile și de scrierile viitorului fondator al Rugului Aprins. Fiindcă, tocmai pentru a demonta orice neclaritate, Sandu Tudor a publicat o serie de trei articole cu titlul „Nici de dreapta, nici de stânga” - în ziarul „Credința”, începând cu nr. 694/19 martie 1936, acestea se regăsesc în volumul „Universalism românesc” (Ed. Eikon, 2013, pp. 213-220) - unde, în esență, viitorul monah subliniază și argumentează non-apartenența sa ideologică sau de partid. Din datele deținute până acum se poate constata că Sandu Tudor era regalist și avea convingeri conservatoare moderate, în perspectivă politică s-ar fi încadrat perfect creștin-democrației de astăzi.
Pe de altă parte, Sandu Tudor avea un acut simț al dreptății sociale. Nu o dată a luat apărarea celor în suferință prin intermediul ziarului „Credința”, pe care-l conducea. Din motive obiective - amenințarea bolșevismului și comunismului instaurat deja în fosta Rusie, devenită URSS -, realitățile social-politice din interbelicul românesc obligau la o crescută vigilență, concentrată asupra activității comuniștilor din țară, majoritatea puși pe acțiuni anarhice. Acest fapt conduce la intrarea Partidului Comunist din România, minuscul, altfel, în ilegalitate între anii 1924 și 1944 și la arestarea comuniștilor.
Condițiile din închisorile interbelicului românesc nu erau deloc civilizate. Drepturile tuturor deținuților, cu atât mai puțin ale celor închiși din motive ideologice, erau firave sau lipseau cu desăvârșire. Iată motivele pentru care o seamă de intelectuali, majoritatea avocați, care cu siguranță cunoșteau mai bine situația reală, semnează o petiție prin care cer drepturi și un trai decent în închisori, inclusiv pentru deținuții politici comuniști. Iată apelul respectiv, intitulat, un pic confuz astăzi, „Împotriva bătăii și pentru regim politic în închisori”, protest și semnal de alarmă pilduitor pentru ceea ce urma să se petreacă în întreg estul Europei ocupat de comuniștii sovietici, care a fost publicat în ziarul „Dimineața” (nr. 9314/marți 29 noiembrie 1932, p. 3):
„Subscrișii juriști, publiciști, artiști și medici fiind informați de modul cum este aplicat regimul infractorilor politici și de presă în închisori; luând cunoștință de tratamentul la care sunt supuși deținuții comuniști, am decis să exprimăm un protest public, indiferent de credința politică și de ideologia căreia aparținem. Presa zilnică arată că în localurile polițienești - cum este cazul recent de la Cernăuți -, arestații comuniști suferă maltratări dintre cele mai barbare. La închisori izbutesc, numai după grele lupte și sacrificii, să obțină un oarecare regim politic, dar numai pentru scurte intervale, urmărindu-se prin aceasta distrugerea lentă a deținuților.
La Doftana, deținuții sunt ținuți în celule și săli construite din ciment, piatră și plăci de metal, caloriferul nu funcționează. Deținuții au fost înștiințați că nu există combustibil pentru iarna care vine. Dacă n-ar izbuti din când în când să-și completeze alimentația cu mijloace proprii, arestații ar muri de foame. Îngrijirea sanitară este nulă. Presa și cărțile li sunt interzise. Cu mare greutate își îndulcesc regimul lucrând în atelierul propriu. La Aiud, regimul este îngrozitor. Deținuții - între care și fostul deputat Boris Ștefanov - sunt ținuți în permanență în celule, putându-se preumbla doar 1-2 ore pe zi. Alimentația mizerabilă; presa, îngrijirea lipsesc. La celelalte închisori, tratamentul este identic. În general, pentru cele mai mici abateri, deținuții politici sunt pedepsiți draconic cu punerea în lanțuri și carcera grea. La închisoarea de femei în Mislea, se impune deținutelor comuniste corvoade și muncă forțată, la fel cu deținutele de drept comun, li s-au ridicat cu forța toate efectele particulare: haine, alimente, cărți.
Contra acestor barbarii și jigniri îndreptate împotriva deținuților, precum și împotriva barbariilor care se petrec în beciurile polițiilor, protestăm cu toată energia. Cerem să înceteze bătaia. Cerem instaurarea unui regim politic în toate închisorile pentru toți infractorii politici și de presă, indiferent de credința politică pentru militarea căreia au fost condamnați sau sunt ținuți în prevenție.
Considerăm că este o datorie de onoare a întregii intelectualități cinstite și a tuturor cetățenilor să ia atitudine publică în această chestiune.”
Ei bine, alături de numeroși avocați, acest apel este semnat și de câțiva intelectuali vizibili în spațiul public din acei ani, precum Ion Iancovescu, artist-director, Sică Alexandrescu, regizor, Ion Călugăru, scriitor, Radu Boureanu, scriitor, Alfons Adania, publicist ș.a., între care și trei bine-cunoscuți viitori deținuți politici după 1945: Sandu Tudor, scriitor, Petre Pandrea, avocat, publicist, dr. Petre Țuțea, publicist!...
Dar acțiunile de acest gen nu sunt unicat în viața viitorului monah Daniil de la Rarău. Tot în anii ’30 semnează o petiție prin care îi ia apărarea profesorului Petre Constantinescu- Iași, de pildă. Este adevărat, istoricul ieșean era deja comunist și avea să devină unul dintre liderii partidului în regimul comunist.
Paradoxal, Sandu Tudor publica în aceeași perioadă când semna aceste petiții numeroase articole împotriva bolșevismului și comunismului, în special în ziarul „Credința”. Așadar nu despre simpatii de stânga era vorba, ci despre o simpatie intelectuală, în privința istoricului Petre Constantinescu-Iași și, îndrăznesc să spun, despre un sentiment de milă creștină privitor la situația deținuților aflați în închisorile românești ale acelor ani. Pentru a fi corecți, trebuie subliniat că și Occidentul abia începea să ofere un regim ceva mai uman deținuților, inclusiv celor închiși din motive politice în anii respectivi. Mijloacele materiale precare, lipsa, s-o spunem direct, a civilizației își arătau colții, inclusiv la acest capitol, în întreg estul european. Iar diferențele de abordare și lipsa resurselor persistă, până astăzi...
Poate cea mai impresionantă este însă o altă acțiune de ordin jurnalistic: același ziar condus de Sandu Tudor publică un amplu reportaj din închisoarea Aiud semnat (probabil) de Eugen Cialâc („Credința”, nr. 358, sâmbătă, 9 februarie 1935). Sunt ilustrate condițiile inumane ale deținuților, viața grea pe care o duc nefericiții condamnați atunci, acolo.
... Și, cu toate acestea, demersurile umane și creștine ale semnatarilor acestor apeluri nu-și găsesc ecoul cuvenit. Dimpotrivă, peste doar câțiva ani, regimul comunist aduce la un nivel inimaginabil condițiile de detenție ale deținuților politici. Practic, temnițele comuniste devin camere de tortură și de exterminare fizică, mentală, spirituală - apogeul atins de Pitești, preluat după „expertiza” manualelor sovietice, va rămâne o culme diabolică a cruzimii. Nici un nomenclaturist comunist nu a făcut vreun gest pentru salvarea foștilor lor apărători! În plin comunism, bună parte dintre deținuții politici au găsit resursele să supraviețuiască prin credință. Unii au devenit martiri.
... Exact la trei decenii distanță de când Sandu Tudor, devenit între timp monahul Daniil, semna apelul sus-amintit, tot în noiembrie, avea să moară pentru Hristos în închisoarea de la Aiud.
