Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Şapte modele de mărturisire vie a lui Hristos din Efes

Şapte modele de mărturisire vie a lui Hristos din Efes

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 22 Oct, 2020

Biserica intră în istorie la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli, iar după predica Sfântului Apostol Petru, s-a constituit prima comunitate creştină în Ierusalim prin botezul celor 3.000 de credincioşi. „Deci, cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Faptele Apostolilor 2, 41). De atunci şi până astăzi, misiunea Bisericii în lume este mântuirea celor care prin Taina Sfântului Botez devin creştini. Dintre aceştia, printr-o viaţă plină de sfinţenie, unii devin modele pentru ceilalţi creştini, iar Biserica îi numără în rândul sfinţilor. Între oamenii bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu se regăsesc şi Sfinţii 7 tineri din Efes pe care îi sărbătorim astăzi, precum şi la 4 august.

Aceşti mărturisitori ai lui Hristos au trăit în urmă cu 1.800 de ani şi din Sinaxar aflăm numele lor: Maximilian, Exacustodian, Iamblic, Martinian, Dionisie, Antonin şi Constantin. Ei fac parte din rândul sfinţilor care au suferit în timpul persecuţiilor romane.

În primele secole ale existenţei creştinismului, în Imperiul Roman au existat sute de persecuţii împotriva celor care I-au urmat lui Hristos. Aceste persecuții au început în timpul împăratului Nero, în anul 64, și s-au încheiat în secolul al 4-lea prin Edictul de la Milano din anul 313, dat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, prin care creştinii au primit libertate de credinţă. De la împăratul Nero (54-68) şi până la împăratul Deciu (249-251) au fost persecuţii locale, iar până la Diocleţian (284-305) întâlnim persecuţii generale împotriva creştinilor din Imperiul Roman. În timpul acestor persecuţii mii de creştini au suferit moarte martirică. Ei sunt Sfinţii Mucenici ai Bisericii noastre, prin jertfa cărora s-a vestit lumii romane că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul neamului omenesc. Încă din această epocă a persecuţiilor romane împotriva creştinilor avem în Biserică cinstirea martirilor. Pe mormintele lor, încă din primele veacuri s-au zidit biserici, iar noi avem astăzi în piciorul Sfintei Mese moaşte ale mucenicilor, arătând astfel că prin jertfa lor am primit noi lumina Evangheliei adusă lumii de Mântuitorul Iisus Hristos.

 Primul împărat care a dat un edict de persecuţie generală a creştinilor în Imperiul Roman a fost Casius Messius Quintus Decius, în toamna anului 249. Părintele profesor Nicolae Chifăr, în Istoria creştinismului, arată că în urma acestui edict „creştinii, indiferent de vârstă sau stare socială, chiar şi dacă erau doar bănuiţi, pe baza listelor întocmite de autorităţile romane, erau obligaţi să se prezinte personal în faţa unei comisii de stat şi să demonstreze adeziunea la păgânism: sacrificii, libaţiuni, participare la ospeţe sacre. Celor care făceau acestea li se elibera un certificat (libelli), iar celor care fugeau li se confisca averea şi când se întorceau acasă erau ucişi. Cei care refuzau să se prezinte erau aduşi cu forţa, iar funcţionarii indulgenţi erau ameninţaţi cu pedepse grave... Nu se urmărea în mod special uciderea lor, ci mai ales apostazierea, de aceea erau supuşi la o îndelungată detenţie şi la torturi groaznice”.

În acest context extrem de grav, toate comunităţile creştine din Imperiul Roman erau ameninţate. Una dintre cele mai vechi şi mai dinamice era cea din Efes, celebrul oraş din Asia Mică. Acest oraş, colonizat în secolul 9 î.Hr. de către ionieni, a devenit în anul 129 î.Hr. metropola provinciei romane Asia. Se pare că acest oraş a ajuns la o populaţie de 200.000 de locuitori, ceea ce îl situa în primele ale Imperiului Roman. Aici se găsea marele templu păgân al lui Artemis, fiind numărat între cele 7 minuni ale lumii antice. Comunitatea creştină din Efes îşi avea începuturile în epoca apostolică. Ştim că Sfântul Apostol Pavel a propovăduit creştinismul în acest oraş şi a adresat o epistolă comunităţii creştine de aici, pe care o regăsim în canonul Noului Testament.

În acest oraş vine în jurul anului 250 împăratul Deciu pentru a impune aplicarea imediată a edictului de persecuţie dat de el împotriva creştinilor. Între cei identificaţi ca fiind creştini au fost şi cei şapte tineri pe care îi pomenim astăzi. Împăratul a încercat printr-un interogatoriu direct să-i determine să apostazieze, însă, văzând că aceştia refuză, le-a dat un timp de reflecţie. Cei şapte tineri s-au retras într-o peşteră din muntele Ohlon (azi muntele Pion) din imediata apropiere a Efesului. Cel mai tânăr dintre ei, Iamblic, cobora din când în când în Efes pentru a cumpăra hrană şi pentru a aduce haine de schimb. Împăratul Deciu, întorcându-se în Efes şi aflând că cei şapte nu au apostaziat, ci dimpotrivă, s-au ascuns într-o peşteră din imediata apropiere a oraşului, a ordonat să fie zidită intrarea în peşteră pentru ca astfel cei şapte tineri să moară prin asfixiere şi prin lipsa hranei. Un anume Adolie, care stăpânea muntele Ohlonului, a luat pietrele cu care fusese zidită peştera şi a descoperit intrarea. Trezindu-se ca dintr-un somn de o noapte, cei şapte tineri l-au trimis, ca de obicei, pe Iamblic să cumpere hrană. Acesta, ajungând în Efes şi arătând moneda cu efigia împăratului Deciu, a fost arestat şi dus la guvernatorul oraşului, crezându-se că este un hoţ. Guvernatorul, aflând de la tânăr despre faptul că este un cetăţean roman din timpul împăratului Deciu, l-a dus la Episcopul Ştefan al Efesului. Iamblic, realizând din convorbirea cu episcopul că nu mai trăieşte sub domnia lui Deciu, i-a condus pe toţi în peşteră la ceilalţi şase sfinţi. Atât episcopul, cât şi guvernatorul au scris împăratului despre minunea cu cei şapte tineri din Efes. După 7 zile de la descoperirea minunată a celor 7 tineri, aceştia s-au mutat la viaţa veşnică.

Despre timpul pe care l-au petrecut ei în peşteră, o notă la relatarea din Vieţile Sfinţilor ne spune: „Câţi ani au dormit sfinţii tineri de la Deciu până la învierea lor nu s-a pus în istorie, deoarece scriitorii nu se potrivesc la aceasta. Prologul, Hronograful şi Sinaxarul lunilor spun de 172 ani. Iar Gheorghe cel numit Chedrinos, scriitorul de istorii al Constantinopolului, în Sinopsisul istoriilor sale, întru împărăţia lui Teodosie cel Mic, a scris că sfinţii au dormit 170 de ani şi au înviat în anul 23 al împărăţiei lui Teodosie. Însă despre timpul pe care l-au petrecut tinerii în peşteră vorbeşte şi Molitfelnicul, unde la rugăciunea pentru bolnavul care nu poate dormi, preotul spune: „Încă şi pe sfinţii Tăi, măriţi şapte tineri, i-ai arătat vestitori mărturiei arătării Tale în zilele lui Deciu împăratul şi prigonitorul, pe care i-ai adormit în peşteră 372 de ani şi ca nişte prunci ce se încălzesc la sânul maicii lor nu au suferit nici o stricăciune“. Din acest text reiese că cei şapte tineri au adormit în peşteră timp de 372 de ani. Dacă vom calcula din anul 250, anul persecuţiei lui Deciu în Efes, 372 de ani, rezultă anul 622, în timpul când Imperiul Bizantin era condus de împăratul Heraclie (610-641). Înclin să dau crezare textului liturgic, deoarece ştim grija cu care au fost păstrate aceste texte în decursul istoriei creştine, mai ales că acest lucru poate fi întărit şi de menţionarea în Coran a celor 7 tineri, iar Mahomed a fost contemporan cu împăratul Heraclie.

În mod sigur, minunea legată de cei 7 tineri a fost cunoscută până dincolo de hotarele Imperiului Bizantin şi i-a marcat pe toţi cei ce au auzit relatările despre ea. Pentru noi, creştinii, Sfinţii 7 tineri din Efes sunt modele de urmare şi mărturisire a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Citeşte mai multe despre:   Sfintii 7 tineri din Efes