Consideraţiile lui Vasile Băncilă privind valoarea sărbătorii în viaţa omului religios sunt de o actualitate tulburătoare. Intuiţia decăderii spirituale în care se complace omul contemporan este dovada unui spirit extrem de lucid, a unui intelectual care şi-a asumat cu responsabilitate povara nobilă a celui care strigă în pustiu. Astăzi, mai mult ca oricând, ne rătăcim în întunericul parcă nesfârşit al unei nopţi polare a ignoranţei, manifestându-se un soi de voinţă diabolică în pierderea dimensiunilor sacrului. Sentinţa francezului Malraux, secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc, pare a se apropia de un deznodământ tragic, acela al neantizării existenţei, al respingerii posibilităţilor de mântuire, al alienării omului într-o lume fără un reper al sfinţeniei.
Necesitatea de a recupera şi a reactualiza ideile unor gânditori cu o solidă structură creştină, de genul filosofului brăilean Vasile Băncilă, se impune aproape ca o obligaţie pentru cei care, la fel ca şi subtilul gânditor, mai cred încă în miracolul celui de-al doisprezecelea ceas.
Ne vom concentra în studiul nostru pe câteva aspecte legate de duhul sărbătorii, de acea componentă a vieţii spirituale prin care, aşa cum arată şi Vasile Băncilă, omul are şansa restabilirii periodice a contactului cu transcendentul.
Omul şi saltul suprem
Dintre toate caracterizările şi definiţiile aplicate omului, în ideea identificării locului şi a statutului său ontologic în univers, probabil că aceea la care se opreşte Vasile Băncilă este una din cele mai frumoase şi interesante ale istoriei gândirii: omul este o fiinţă care se raportează la transcendent. Viaţa pe pământ s-a acomodat la o realitate din ce în ce mai mare sau mai bogată. Omul a urmat aceeaşi lege şi s-a acomodat la cea mai mare realitate sensibilă. Dar el a făcut un salt suprem: saltul în transcendent. În aceasta constă toată puterea şi toată măreţia omului (Vasile Băncilă, Duhul sărbătorii, Editura Anastasia, Bucureşti, pag. 48). Aşadar, definiţii precum omul - măsură a tuturor lucrurilor, trestie gânditoare sau homo faber - ca să ne referim doar la câteva - nu sunt suficiente pentru a exprima superioritatea omului în cadrul unei lumi create de o forţă transcendentă şi care, din dragoste pentru făptură, i-a dăruit chipul şi asemănarea Ei. Această raportare a omului la un plan suprasenzorial îi asigură, în veşnicie, statutul de fiinţă superioară, învestită să contemple şi să slăvească minunea Creaţiei. Dar omul, crede Băncilă, îşi poate justifica măreţia sa şi prin cultură, aceasta fiind înţeleasă ca o structură clădită pe temelia transcendentului: „Omul se mai poate defini şi prin cultură, iar ideea transcendentului este sâmburele acesteia“. Valoarea unei culturi depinde de felul în care captează, organizează şi valorifică viziunea realităţilor adânci, ultrasensibile. Fără aceasta nu avem cultură, ci cel mult virtuozităţi, cunoştinţe, tehnică, civilizaţie (Vasile Băncilă, op. cit., pag. 49). Cu alte cuvinte, nu există creaţie veritabilă acolo unde lipseşte truda căutării sensurilor ultime ale existenţei, efortul desluşirii a ceea ce este tainic şi învăluit în sacru.
Educaţia adevărului, legată exclusiv de credinţă
Una dintre cele mai vechi forme de cultură este aceea etnografică, clădită pe ceea ce se cheamă tradiţii. Acestea, arată Băncilă, cuprind toate componentele existenţiale ale unui popor, fiind foarte sudate între ele şi constituind un întreg imuabil. Orice încercare de modificare a unui aspect de viaţă al poporului respectiv conduce la o perturbare a întregului organism, cu consecinţe dintre cele mai grave. Aducând în discuţie aici ideile conturate de filosoful brăilean cu prilejul schimbării necesare a calendarului în anul 1924, acesta evidenţia consecinţele pe care le poate avea în conştiinţa unei comunităţi o schimbare a unei stări de fapt instituite cu secole în urmă. Socoteala timpului, adică ceea ce se numeşte calendar, este şi o tradiţie, şi încă una dintre cele mai puternice. (Vasile Băncilă, op. cit., pag. 24-25).
Din perspectiva filosofului român, adevărul religios nu se poate dilua în adevărul ştiinţific. Şi oricum, educaţia adevărului de care dispune ţăranul este una legată indisolubil de credinţă, de religie.
Sărbătoarea, fără contradicţii şi artificialităţi
Revenind la postulatele privind cultura, remarcăm ideea că valorile veritabile, fructele actului cultural, trebuie să poarte pecetea transcendentului. Adică transcendentul este cel care fecundează potenţele creativităţii, iar valorile născute vor căpăta rădăcini dintre cele mai puternice, înfipte adânc în existenţă şi urcând cu elan către aerul tare al Absolutului. Acest urcuş către o realitate superioară, crede Băncilă, constituie nobleţea şi salvarea speciei noastre.
Totodată, cultura nu înseamnă operă individuală, risipire în mii de cioburi disparate şi fără putinţă de a constitui un întreg. Cultura, mai degrabă, ca un Unu neoplatonician, este un tot unitar din care emană manifestările individuale, aflate cu Fiinţa primă într-un raport de adecvare reciprocă. Cultura este o fiinţă aeriană şi vânjoasă, iar operele individuale sunt numai nişte ochi de lumină ai ei. „Cultura şi manifestările ei adânci sunt reprezentate de atmosfera organică în care răsar operele individuale“ (Vasile Băncilă, op. cit., pag. 52). Este evident astăzi, mai mult ca niciodată, că, deşi prezenţa operelor individuale este una extrem de numeroasă şi aparent solidă, cultura este în criză. În acest caz, nu creaţiile personale sunt atribute ale culturii, ci mai degrabă moravurile, afirmă Băncilă. Coruperea moravurilor aruncă într-o criză gravă cultura, indiferent de cantitatea şi calitatea manifestărilor individuale în domeniu. Relevând importanţa moravurilor în susţinerea unui nivel de existenţă superior din punctul de vedere spiritual, gânditorul din oraşul salcâmilor accentuează: „Moravurile sunt, aşadar, corpul viu al culturii. Pentru a fi astfel, trebuie să le înţelegem în sensul lor cel mai larg şi mai adânc, ca un ansamblu coerent de atitudini faţă de lume şi viaţă, vădite în practici colective mai mult sau mai puţin pitoreşti, dar întotdeauna în concordanţă cu sensul lor spiritual. Considerate astfel, moravurile sunt însăşi viaţa spiritului, sunt cadenţa culturii în istorie, sunt ritmul existenţei generale trecând prin om şi structurându-se specific în om“ (Vasile Băncilă, op. cit., pag. 52-53).
Moravurile au un substrat metafizic şi religios, pe care oamenii de ştiinţă şi îndeosebi sociologii pozitivişti îl ignoră, amăgindu-se că pot construi o etică golită de dimensiunea cosmică. Iar exemplul cel mai bun de moravuri pure, neatinse de tarele unei civilizaţii aplatizante fără adâncime spirituală, este societatea patriarhală, societate ale cărei urme le mai întâlnim şi astăzi, din ce în ce mai rar şi în forme enclavizate. Vitalitatea şi echilibrul acestei societăţi au fost şi mai sunt încă susţinute, printre altele, de taina sărbătorii, apogeul moravurilor, cum plastic o defineşte Băncilă. Creştinismul va fi religia care va atenua excesele prezente uneori în sărbătorile păgâne sau ale religiilor asiatice, nu mai puţin angajate în transcendent. Intenţia filosofului român este aceea de a explicita fenomenul sărbătorii în contextul creştinismului patriarhal. Demersul său pleacă de la ideea prezenţei în existenţa obişnuită a unei conştiinţe aflată în suferinţă, din trei motive: perceperea limitelor şi neajunsurilor eului propriu, conflictul cu societatea şi cu membrii ei şi sentimentul de confuzie al omului în raport cu realitatea, sentiment născut din prezenţa contrariilor în sânul existenţei.
Toate aceste dificultăţi pot fi însă depăşite: E aici un „întreit blestem care formează răul conştiinţei“. Dar tocmai acest blestem cu trei feţe dispare în sărbătoare. Căci sărbătoarea e sentimentul comuniunii depline cu societatea şi cu cosmosul sau cu realitatea generală, fiind, pe deasupra, şi sentimentul absolutei coincidenţe a ta cu tine însuţi, „fără contradicţii şi artificialităţi, fără limite şi mizerii“ (Vasile Băncilă, op. cit., pag. 56).
