Praznicul Întâmpinării Domnului, sărbătorit astăzi, ne face părtaşii acelui eveniment biblic despre care Sfântul Evanghelist Luca ne relatează că după Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, trecând patruzeci de zile şi împlinindu-se vremea, Preabinecuvântata Maică a lui Dumnezeu plecând din Betleem împreună cu dreptul Iosif a venit la Templul din Ierusalim pentru a împlini Legea, iar aici dumnezeiescul Prunc a fost întâmpinat şi ţinut în braţe de credinciosul şi dreptul bătrân Simeon, care, ca un reprezentant al întregii creaţii, cere eliberarea, pentru că se simte împlinit de întâlnirea cu Hristos, pentru că a găsit odihna în Dumnezeu.
Din relatarea istorico-biblică, dar şi din imnologia acestei mărite sărbători se arată că în aşteptarea dreptului Simeon se concentrează toate aşteptările patriarhilor Vechiului Testament, iar Mântuitorul Hristos împlineşte planul mântuirii şi în interiorul Legii Vechiului Testament, pe care, după ce o împlineşte, o depăşeşte.
Astăzi, de praznicul Întâmpinării Domnului, Mântuitorul Iisus Hristos este vestit în templul din Ierusalim ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel mult-aşteptat. Întâlnirea dintre Mântuitorul, „Prunc tânăr“, şi Simeon „cel drept şi temător de Dumnezeu“ devine practic o întâlnire dintre Legea Noului Testament şi Legea Vechiului Testament. Plecând de la informaţiile din Sfânta Scriptură referitoare la bătrânul Simeon, despre care se spune că avea înştiinţare de la Dumnezeu că nu va vedea moartea cu ochii până când nu-L va vedea pe Hristos, pe Mesia, pe Cel aşteptat, întreaga compoziţie imnografică a praznicului ne înfăţişează o întâlnire între două perioade din istoria oamenilor, Hristos venind la întâlnire cu puterea de a înnoi nu numai legea veche, ci întreaga zidire.
Bătrânului Simeon i se împlineşte astăzi dorul slobozirii de această lume, iar inima sa se simte împlinită de vederea şi de primirea în lăuntru a lui Dumnezeu Însuşi. Încercat de ani, dar plin de Duhul Sfânt, simte, cunoaşte şi i se descoperă de către Duhul că are înaintea sa pe Dumnezeu-Omul, pe Iisus Hristos şi Îl primeşte în braţe cu negrăită bucurie şi cucernică frică pe Cel pe care îl aştepta cu credincioşie nemăsurată, arătând că nu orice aşteptare aduce mântuire, ci doar aşteptarea cu pregătire.
Când primeşte în braţe pe „Izbăvitorul sufletelor noastre“, Simeon, omul lui Dumumnezeu, cuvântă: „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel“ (Luca 2, 29-32). Este glasul celui credincios, al celui încrezător în făgăduinţele lui Dumnezeu, care aşteaptă cu nădejde şi bucurie împlinirea profeţiilor care au vestit mântuirea omenirii şi a universului întreg, în general, dar şi împlinirea descoperirilor personale şi directe, nemijlocite ale lui Dumnezeu. Cuvintele pline de emoţie, nădejde şi mulţumire ale bătrânului Simeon au traversat istoria vieţii bisericeşti, statornicindu-se în cult şi fiind rostite la fiecare slujbă a Vecerniei, precum şi de fiecare dată când creştinul se împărtăşeşte, la sfârşitul rugăciunilor de mulţumire.
O afirmaţie profetică, anticipează întreaga traiectorie a istoriei mântuirii
De asemenea, purtând în braţe pe Hristos, bătrânul Simeon face şi o profeţie privitoare la consecinţele venirii Sale în lume: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel“ (Luca 2, 34). O afirmaţie profetică învăluită de mister, o afirmaţie ce anticipează deja întreaga traiectorie a istoriei, a neamului omenesc de la Hristos încoace, o afirmaţie ce poate fi mai bine înţeleasă dacă aşezăm acest fragment evanghelic al sărbătorii în contextul general al evenimentelor prezentate în Evanghelia după Luca, din care reiese evident că Hristos răstoarnă orice convenţie, demolează statu-quo-ul unei comunităţi umane ipocrite, împărţită formal între drepţi şi păcătoşi. Sfântul Luca ne arată în Evanghelia sa că dispreţul, dezinteresul, mustrarea şi izolarea cu care erau trataţi cei păcătoşi şi neputincioşi în lumea fariseilor şi cărturarilor de atunci sunt înlocuite la Mântuitorul de o simpatie evidentă şi de un interes deosebit. Profeţia dreptului Simeon vizează tocmai această stare de lucruri: căderea multor „drepţi“ se datorează suficienţei de sine, care este prezentată de Evanghelia după Luca drept cel mai mare obstacol în calea omului spre Dumnezeu.
Sărbătorirea praznicului a fost menţionată documentar pentru prima dată în memorialul pelerinei Egeria
Un alt imn liturgic reprezentativ al acestei sărbători este Axionul de la Sfânta Liturghie, pe care îl găsim la cântarea a noua a Canonului de la Utrenie: „Născătoare de Dumnezeu, nădejdea tuturor creştinilor, acoperă, apără, păzeşte pre cei ce nădăjduiesc spre tine. În Lege, în umbră şi în Scriptură, închipuire vedem noi, credincioşii. Cel de parte bărbătească ce Se naşte întâi, Sfânt lui Dumnezeu este, deci, pre Cuvântul Cel mai înainte născut, Fiul Tatălui, Celui fără de început, Cel întâi născut din maică, fără de ispită bărbătească, Îl mărim“. În Mineiul pe luna februarie, la ziua praznicului, indicaţia tipiconală arată că nu se cântă „Ceea ce eşti mai cinstită“, cântarea obişnuită din zilele de rând, ci se pun mărimurile acestei cântări, alcătuite de Cosma Monahul - după indicaţia din Minei - pe care noi îl identificăm a fi Cosma Melodul, adică fratele adoptiv al Sfântului Ioan Damaschin.
Sărbătorirea praznicului Întâmpinării Domnului este pentru prima dată menţionată documentar în memorialul pelerinei Egeria (secolul al IV-lea), iar mai apoi, mărturiile despre existenţa sărbătorii se înmulţesc spre sfârşitul secolului al V-lea spre începutul secolului al VI-lea.
Asemenea Praznicelor Împărăteşti, sărbătoarea Întâmpinării Domnului ne aşază într-o întâlnire directă, plină de bucurie, cu Hristos şi cu persoanele sfinte prin care are loc evenimentul mântuitor, dar ne şi invită la o aşezare într-o pregătire continuă şi credincioasă, fidelă, după modelul bătrânului Simeon, care după purtarea necondiţionată a greutăţii mulţimii anilor vieţii sale a fost învrednicit să vadă mântuirea.
