Schimbarea la Faţă a Domnului arată slava la care este chemat omul

Fiindcă Hristos vorbise ucenicilor despre moartea şi patimile la care urma să fie dat, iar aceştia erau înfricoşaţi, Mântuitorul i-a luat deoparte pe trei dintre ei, vrând să le arate care este slava cu care va veni să judece lumea. Prezenţa alături de Domnul, pe Muntele Tabor, a lui Ilie şi Moise vine să confirme ucenicilor şi tuturor creştinilor că El este Stăpânul vieţii şi al morţii. Schimbarea la Faţă a Mântuitorului este, pentru Biserica creştină, praznicul bucuriei şi încrederii în biruinţa lui Dumnezeu asupra păcatului şi transfigurării firii umane căzute.

Schimbarea la Faţă ne spune cine a fost cu adevărat Hristos şi cum vom fi în veşnicie dacă credem cu tărie cuvintelor Lui. Cu doar un capitol înainte de episodul Schimbării la Faţă prins în Evanghelii, Hristos adresa ucenicilor Săi două întrebări: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Dar voi cine ziceţi că sunt?“. Se punea, aşadar, problema identităţii. Domnul voia ca apostolii Lui să cunoască cu adevărat pe cine au în faţă, cui urmează şi cui îşi vor dedica viaţa. Mărturiei lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu“ i se contrapune gestul ulterior al lui Mesia, de transfigurare pe Tabor, care vine să întărească cuvintele pescarului din Galileea şi să arate cine este cu adevărat Cel trimis de Tatăl.

Momentul de pe Tabor îi vizează în primul rând pe ucenici

Deşi scena Schimbării la Faţă are ca personaj central Persoana lui Hristos, pentru că El apare transfigurat înaintea ucenicilor martori, totuşi minunea vizează în primul rând pe ucenici. Acest fapt este evidenţiat de primele versete din capitolul al XVII-lea al Evangheliei după Matei, unde se spune că „după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi S-a dus într-un munte înalt (…) şi S-a schimbat la faţă înaintea lor“. De altfel, şi vocea Tatălui are ca adresant nu pe Hristos, ca la Botez, unde adresarea este la persoana a II-a singular: „Tu eşti Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit“, ci pe ucenici, prin persoana a II-a plural: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care am binevoit; pe acesta să-L ascultaţi“.

Între scenele importante din Evanghelii care ne descoperă dumnezeirea lui Hristos, trei ar fi mai grăitoare. Este vorba mai întâi despre momentul de la Iordan, când glasul Tatălui din ceruri şi prezenţa Duhului Sfânt confirmă faptul că Cel care Se boteza prin mâna lui Ioan era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Mesia Cel vestit de prooroci. Apoi, în centrul Evangheliei, avem episodul Schimbării la Faţă pe Muntele Taborului, când Însuşi Hristos Se revelează ochilor ucenicilor Săi, arătându-le lor şi celor care vor crede mărturiei apostolilor adevărata slavă dumnezeiască, de care şi ei se vor împărtăşi în veacul viitor. Ultima secvenţă ar fi mărturia sutaşului, care după moartea lui Hristos pe Cruce spune cu tărie: „Acesta, cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost“.

Dacă Epifania de la Botez este o certificare venită din sânul Treimii, iar glasul sutaşului este recunoaşterea dumnezeirii venită din partea unui om, Schimbarea la Faţă este momentul în care Mântuitorul lumii Îşi descoperă Chipul Său copleşit de slava necreată. Ne-am fi aşteptat ca, la Învierea lui Hristos, cea mai elocventă dovadă a dumnezeirii lui Mesia, să fi existat măcar un martor de faţă. Dar Scripturile păstrează tăcerea în această privinţă. Nici Hristos nu spune vreun cuvânt despre scularea Sa din morţi. Schimbarea la Faţă rămâne momentul fundamental în care ucenicii iau contact cu starea dumnezeiască la care omul este destinat să ajungă prin păzirea poruncilor evanghelice.

Moise şi Ilie, Legea şi proorocii

Prezenţa lui Moise şi Ilie la acest eveniment reprezintă Legea şi Proorocii care aduc mărturia vechi-testamentară despre Cel trimis de Tatăl pentru a mântui lumea.

Un alt aspect al acestui episod este legat de spaima care îi cuprinde pe ucenici, care, de teamă, cad cu faţa la pământ înaintea Învăţătorului lor. Lumina de pe Chipul Domnului, care, mărturiseşte Scriptura, „strălucea ca soarele“ şi „veşmintele Lui care se făcuseră mai albe ca lumina“ evidenţiază puterea nemărginită a lui Hristos.

Cel care fusese îmbrăcat de Dumnezeu prin creaţie în haine de lumină, părăsise Edenul primind „haine de piele“ şi acoperindu-şi trupul cu frunze de smochin. Domnul arată celor trimişi de El în lume că adevărata vieţuire a omului, starea pe care este destinat să o trăiască este una luminoasă, fericită. Cine mărturiseşte că ucenicii erau bucuroşi pe Tabor? Însuşi Petru, care Îi spune Mântuitorului: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe, Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una“ (Matei 17, 4). Apostolii voiau ca revelaţia de care se împărtăşeau să nu mai aibă sfârşit. Dar acea fericire deplină era hotărâtă omului nu aici, pe pământ, ci în veşnicie.

Experienţa luminii taborice au avut-o mulţi sfinţi în istorie. Încă din zorii Bisericii, mucenicia Sfântului Ştefan, arhidiaconul şi primul între martirii întru Hristos, descoperă slava cerească de care omul se poate împărtăşi: „Iar Ştefan, fiind plin de Duhul Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 7, 55).

Lumina taborică, semnul îndumnezeirii omului

Despre părinţii nevoitori ai pustiei şi căutători ai smereniei lui Hristos, se spune că feţele lor străluceau de harul dumnezeiesc: „A fost un anume Avva Pamvo, care a stat trei ani şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: «Nu mă face slăvit pe pământ». Dar Dumnezeu i-a dat o asemenea slavă, încât nimeni nu se putea uita la faţa sa, din pricina strălucirii ei“.

Tradiţia patristică a Bisericii aduce „nor de mărturii“ ale acestei realităţi a descoperirii slavei dumnezeieşti în viaţa omului, lumina cea nezidită, care îl cercetează în starea lui de păcat, îl ridică şi îl călăuzeşte către o viaţă curată, după voia lui Dumnezeu. Găsim descris acest fapt la Sfântul Simeon Noul Teolog († 1022), cel mai mare mistic bizantin: „Cum voi descrie, Stăpâne, vederea Feţei Tale? Cum voi spune vederea cu neputinţă de exprimat a frumuseţii Tale? Tu, Stăpâne, dintr-odată Te-ai arătat de sus mult mai mare decât soarele strălucind din ceruri şi până în inima mea. Îţi mulţumesc că mi Te-ai descoperit mie, celui ce şedeam în întuneric, mi-ai strălucit, mi Te-ai arătat lumină, m-ai luminat întreg cu întreagă lumina Ta şi m-am făcut lumină în noapte, deşi eram în mijlocul întunericului“.

Sfântul Grigorie Palama, teologul luminii necreate

Câteva secole mai târziu, o dată cu mişcarea isihastă ce l-a avut campion pe Sfântul Grigorie Palama († 1359), pe baza Tradiţiei Bisericii, s-a întărit experienţa întâlnirii prin rugăciune a omului cu Hristos Cel transfigurat pe Tabor. Sfântul Grigorie Palama, numit teologul luminii necreate, care a luptat în scris împotriva celor care nu credeau în posibilitatea transfigurării firii umane, a învăţat cu tărie că prin împărtăşirea de Tainele Bisericii şi prin experienţa rugăciunii, „Fiul lui Dumnezeu devine un singur Trup cu noi şi face din noi un Templu al dumnezeirii. Cum să nu îi lumineze pe aceia care sunt vrednici să se împărtăşească din raza dumnezeiască a Trupului Său care este în noi, luminându-le sufletul, aşa cum El a luminat trupurile ucenicilor Săi pe Muntele Taborului? Căci atunci acest Trup, izvor al luminii Duhului, nu era încă unit cu trupurile noastre: El îi lumina din afară pe aceia care se apropiau cu vrednicie şi trimitea lumina sufletului prin mijlocirea ochilor trupului; dar astăzi - spune Sfântul Grigorie -, pentru că El S-a unit cu noi şi trăieşte în noi, El luminează sufletul chiar din lăuntrul nostru“.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în Rusia ţaristă, un „bătrân frumos“, mare nevoitor şi cunoscător al tainelor inimii, Sfântul Serafim de Sarov, îi vorbea lui Nikolai Motovilov, un căutător de Dumnezeu, încredinţându-l că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt, iar rugăciunea este hrana sufletului. Sfântul Serafim i-a mijlocit vederea luminii dumnezeieşti. Când Motovilov l-a întrebat cum putem şti că am dobândit harul, părintele l-a cuprins de umeri şi i-a zis: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule! De ce nu mă priveşti?“. Iar acela a răspuns: „Nu vă pot privi, părinte, pentru că ochii vă luminează ca fulgerul, iar faţa vă este mai strălucitoare ca soarele“. Sfântul Serafim i-a spus: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa. Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine, ca să înţelegi, ci, prin tine, pentru toată lumea“.

Desigur, de atunci lumina dumnezeiască odihneşte peste iubitorii de Dumnezeu, punând frâu pornirilor pătimaşe, descoperindu-le calea desăvârşirii, fără de care viaţa nu are sens, nici har, nici frumuseţe.