Sărbătoarea Schimbării la Faţă are o geografie şi arhitectură teologică aparte. Întreg evenimentul se consumă în cadrele altitudinalului, întrupat în vederea luminii necreate a dumnezeirii. Este o invitaţie la schimbare de perspectivă asupra vieţii. Pentru a putea panorama, în chip minunat, realităţile care ne înconjoară, trebuie să fim plasaţi într-o perspectivă care să simţim că ne privilegiază din punct de vedere existenţial. Eşecurile şi dezagregările care ne năpădesc clipă de clipă se datorează incapacităţii noastre de a ne găsi perspectiva cea mai convenabilă, gnoseologic vorbind.
Adevărata perspectivă, a noastră ca fii ai Împărăţiei, este cea pe care ne-o impune/propune praznicul Schimbării la Faţă: vederea slavei dumnezeirii, a luminii ce iradiază incandescent şi intrinsec din trupul lui Hristos. Din lumină vezi numai lumină, descoperind destinul (în sens de destinaţie) ascuns al vieţii noastre: comuniunea cu Hristos întru slava dumnezeiască. De aceea, altitudinea are drept osie lumina, claritatea, acurateţea sensului şi liniaritatea vocaţiei, iar muntele Taborului devine "tărâmul tainelor, locul realităţilor negrăite, piatra tăinurilor şi vârful cerurilor (...) nu este cu nimic mai lipsit decât casa lui Dumnezeu şi poartă cerurilor (Anastasie Sinaitul).
Taborul – toposul transfigurării Apostolilor
Urcaţi fiind pe muntele Taborului, în timp ce se ruga (Lc. 9,29) – "rugăciunea este arătarea slavei dumnezeieşti" (Sfântul Ioan Damaschin) –, Hristos S-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor Săi, care au văzut cum iradiază tainic şi dinlăuntru umanităţii Lui slava dumnezeirii. Hristos li S-a arătat descoperit aşa cum era dintotdeauna: Dumnezeu în slavă. S-a schimbat nu Hristos, pentru că Dumnezeu este acelaşi dintru veşnicie, ci Apostolii au primit cuget transfigurat ca să priceapă în chip de neînţeles şi ochi pnevmatizaţi ca să vadă în mod nevăzut lumina, slava necreată a dumnezeirii. Apostolul Petru dă mărturie despre această experienţă tainică şi inefabilă de pe muntele Taborului: "am văzut slava Lui cu ochii noştri" (I Pt. 1, 16).
Această lumină este îndumnezeitoare şi transfiguratoare. Elisei Armenianul, un autor patristic din secolul al V-lea, descrie admirabil starea de transfigurare a Apostolilor: "La momentul potrivit, El i-a schimbat şi i-a înălţat până la perceperea acestei forme. Ochii lor fuseseră învăţaţi să privească întruparea Domnului şi ochii lor nu putuseră să se înalţe la ceruri; ochii lor s-au izbit, aşadar, de lumina slavei Sale, dar ei au putut, în cele din urmă, să înţeleagă natura Sa adorată. Ei urcaseră cu Domnul nenumărate locuri înalte, dar nu în cuget; o asemenea viziune le-a arătat, în acea zi, lumina inteligibilă, încât ei să o primească ca pe o nouă biruinţă. Ei urcaseră muntele cu trupurile lor, El le-a înălţat în cuget, smulgându-i din toate poftele lumeşti".
Astfel, Schimbarea la Faţă a lui Hristos este, de fapt, schimbarea de perspectivă duhovnicească şi existenţială a Apostolilor. Sfinţii Evanghelişti pentru a reda cât mai precis şi profund, atât cât este cu putinţă, taina experienţei unice de pe muntele Tabor s-au folosit de mai multe comparaţii, infinit mai palide decât insondabila, incomparabila, indicibila şi atotfrumoasa slavă a lui Hristos: "faţa lui a strălucit ca soarele", iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina" (Mt. 17, 2), "albe foarte ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul" (Mc. 9,3). Nu e nevoie să avem vreun strop de imaginaţie – în lumea duhului imaginaţia este un adevărat cataclism - ca să constatăm că universul Schimbării la Faţă este inundat de lumină. Toate aceste comparaţii vor să transmită adevărul de nestrămutat că lumina dumnezeiască este mai lumină decât lumina. Teofan Kerameul, un excelent exeget patristic al secolului al XII-lea, ne atrage atenţia asupra unor detalii, care nu ţin deloc de pedanteria filologică, legat de folosirea verbului a străluci: faţa lui Hristos a strălucit, nu a devenit strălucitoare – noi, modernii, am spune: este la diateza activă – şi este folosit substantivul la singular, "evocând dumnezeirea, care este simplă şi fără alcătuire (...) dumnezeirea Logosului, Care n-are început în timp, nici devenire"; veşmintele "s-au făcut albe" – aici este diateza pasivă – şi este folosit pluralul, aratând "firea omenească din pricina varietăţii elementelor sale (...) căci Sfântul Său trup a devenit "ca lumina", adică curat şi neprihănit", iar "înălbitori îi numeşte pe profeţii şi vestitorii Mântuitorului, din care nici unul n-a putut să înălbească firea omenească, aşa cum a făcut-o El prin lumina dumnezeirii Sale". Prin urmare, sărbătoarea Schimbării la Faţă este descoperirea deplină a "îndumnezeirii firii umane, o schimbare în mai bine, ieşirea şi urcarea aceluia care este după natură către ceea ce este dincolo de natură" (Sfântul Andrei Criteanul).
Apostolul Petru, prin acel "Bine este să fim nouă aici", voia să eternizeze bucuria inexprimabilă de pe Tabor, scăpându-i din vedere că a fi în slavă nu înseamnă a fi complet debranşat de la nefericirea şi tristeţea care răsună pe toate uliţele acestei vieţi. Când suntem în culmea binelui, uităm de platitudinea zguduitoare a răului. "Poalele" muntelui pot semnifica şi viaţa în variatele ei forme de desfigurare: suflete întunecate, minţi necredincioase, inimi dezamăgite şi vieţi frânte. Hristos, prin viaţa Lui minunată, ne învaţă că a venit în lume, nu numai pentru a le descoperi ucenicilor Săi slava de pe Tabor, ci şi pentru a coborî în mizeria, în indiferenţa şi în urâciunea acesteia spre a o transfigura, spre a o îndumnezei. A căuta mântuirea nu înseamnă a te mansarda în bine, în slavă, ci a deveni tu însuţi un Tabor viu, care risipeşte întunericul şi iradiază raze fulgerătoare din abundenţa de lumină, de har, primite de la Dumnezeu.
Un simplu recurs la memorie ne poate ajuta să ne aducem aminte de tragica explozie atomică de la Hiroshima, 6 august 1945. Bomba atomică a explodat mai întâi ca o lumină, ca şi cum ar pulveriza o stea, ca mai apoi să sfârşească într-un adevărat iad al morţii, al întunericului şi al poluării pentru oameni şi pentru creaţie, pentru mediul înconjurător. Dezastrul acestei "lumini întunecate" a coincis cu sărbătoarea luminii necreate a Schimbării la Faţă.
Hristos, cel plin de slavă, răsfrânge lumina Sa necreată şi plină de raţiune (citeşte sens, rost) a dumnezeirii Sale şi peste creaţie. "Întreg cosmosul material, ne spune părintele Stăniloae, e destinat să devină veşmântul luminos al Domnului", să devină un rug aprins de responsabilitatea acută a omului că este preotul creaţiei, şi nu profanatorul ei. Dacă Hristos prin schimbarea Sa la faţă a răspândit lumină în cosmos, noi nu avem dreptul "să o stingem", "să o înăbuşim" din pricina nesăbuinţei cu care ne raportăm la tot ceea ce ne înconjoară.
Înfruptarea din experienţa luminii taborice constituie o pregustare sigură şi nemincinoasă a stării de fiu al Împărăţiei cerurilor. Paradigma umanităţii noastre este Dumnezeu-Omul. Omul îndumnezeit întrupează taina veacului viitor: părtăşie neîntreruptă cu Dumnezeu în lumina veşnică a dumnezeirii.
Schimbarea la Faţă este o probă nestrămutată a faptului că putem coborî Treimea - "acolo unde apare dumnezeirea, este cu adevărat Împărăţia" (Elisei Armenianul) - în viaţa noastră vremelnică, că putem trăi starea de sălaşe ale Duhului Sfânt încă pe pământ fiind. Acesta este adevăratul program al vieţii noastre: putinţa de a face văzută în noi Împărăţia cerurilor. Dar ca să putem înfăptui acest lucru e nevoie să ne transfigurăm viaţa desfigurată de păcat prin urcarea muntelui despătimirii Taborului, concretizată în perpetua noastră schimbare de perspectivă: transfigurarea voinţei în nevoinţă, a inimii în altar de jertfă al gândurilor şi simţirilor curate şi a minţii în sacerdotul care să liturghisească neîncetat liturghia smereniei cugetului, a dragostei incondiţionate şi a înţelepciunii netrufaşe.
