Scrisoarea lui Neacșu, un document care atestă vechimea limbii române

Primul document în limba română, Scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung către brașoveni, a fost redactat în urmă cu 500 de ani. Este surprinzător să constatăm că la 1521 boierul Neacșu din Câmpulung (Dlăgopole, cum se spunea în limba slavă Câmpulungului Muscel) scrie judelui sas al Brașovului, Hans Benkner, în limba română și nu în limba oficială a timpului (latina), pe care catolicii sași de atunci o aveau ca limbă oficială, cu atât mai mult cu cât ea este trimisă în Cetatea germană a Brașovului.

O singură explicație poate fi dată, cum că la acea dată în Cancelaria oficială a Brașovului se afla, după tra­diție, protopopul Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașo­vului, care, ca „scriitor la Cetate”, servea autoritatea locală în actele oficiale în limbile de circu­lație: latina, slava, greaca, dar cu siguranță și limba română. Limba scrisorii lui Neacșu, la acea dată, se dovedea a fi atât de gramaticalizată (din 190 de cuvinte, 175 sunt latinești) și atât de apropiată limbii de azi, confirmată de altfel și de limba cărților diaconului Coresi, editate la scurt timp după această dată (1556-1583).

Pentru o mai bună înțelegere a adevărului, reproducem arhicunoscutul text al scrisorii lui Neacșu Lupu către judele brașo­vean Hans Benkner (jude între anii 1511 și 1559). De altfel, Neac­șu era un bun prieten al judelui brașovean, pe care l-a cunoscut încă din 1511, când Neac­șu a avut un proces „de datorii” cu negustorii brașoveni, pe care l-a elucidat judele. Acum, după 10 ani, Neacșu se dovedește un fidel colaborator. Faptul că repetă în scrisoare cuvântul „i pak” = și iarăși dove­dește că i-a mai trimis și alte scrisori.

Pentru o mai bună înțele­gere, în acest context prezentăm integral textul scrisorii, descoperit în Arhivele Statului din Brașov de cercetătorul brașo­vean Friedrich Stener, publicat și studiat și de marele istoric Nicolae Iorga. În baza documentelor timpului, pentru a înțelege mai bine contextul trimiterii acestei scrisori, redăm și reali­tățile istorice ale Brașovu­lui la acea vreme.

La venirea saşilor pe aceste meleaguri, pe teritoriul actual al Braşovului, după cum recunoaşte un bun cercetător al documentelor medievale (Gernot Nussbächer „Caietele Corona - Contri­buții la istoria Brașo­vului”  Caietul 2. Editura Aldus, Brașov, 2003, p. 7), existau cel puţin patru aşezări ale populaţiei româneşti. O primă aşezare, cea mai retrasă în munţi, era în zona actualului cartier Șchei, alta se afla la nord de dealul Cetățuia, a treia la vest de dealul Șprenghi, iar a patra se afla în zona actualului cartier Valea Cetății. Cu puțin timp înainte de a scrie Neacșu scrisoarea, cel mai mare cărturar brașovean al timpului, Johanes Honterus, cu studii umaniste la Uniev (Polonia) și Mainz (Germania), de unde aduce prima tipografie la Brașov, ne oferă o minunată imagine a Brașovului: „Centru comercial vestit prin mărfurile sale turcești. Este situat în mijlocul unor munți din cei mai pitorești, fiind bine fortificat prin ziduri, șanțuri și bastioane. Are trei suburbii, așezate în văi diferite, dintre care una în Șchei, unde nu sânt decât români, în alta unguri și în a treia sași agricultori. Având peste tot câmpii netede, înconjurat de-a lungul și de-a latul de munți deși, Bra­șovul produce în abundență mai ales cereale și in, este așa zicând magazia de aprovizionare a nea­murilor învecinate, fiind des­părțit de Țara Românească prin munți foarte înalți” (Apud Nicolae Sulică, „Minunata cetate a Brașo­vului”, Brașov, 1943, p. 31). Cercetătorul amintit (Gernot Nussbächer) mărturisea recent că „încercând să sintetizăm istoria teritoriului... constatăm că pe fond de populație românească a avut loc mai întâi o colonizare maghiară (secuiască) și apoi o colonizare cu populație germană (săsească), în con­dițiile stăpânirii regalității maghiare în această zonă”  (op. cit. Caiet I, p. 9). Bra­șo­vul forma astfel „un scaun” propriu, fiind recunoscut și de celebrul organ juridic din perioada Scrisorii lui Neacșu, sub numele de „Universitatea săsească”, recunoscut la 1486 și de Matei Corvin. În această perioadă, locuitorii acestei așezări se apărau în Cetatea de pe Tâmpa, cea de pe dea­lul „Sf. Martin” - Cetă­țuia și cea din Șprenghi. Faptul că nici mai târziu comunitatea autohtonă din Șchei nu apar­ținea de Cetate, ci avea o orga­ni­zație juridică proprie, ba, mai mult, purta relații cu domnii de peste munți, care au construit biserica (Vlad Călugărul la 1491, Neagoe Basarab la 1512-1521) și au dat privilegii (fără aprobarea cetății), dove­dește faptul că avea o organizare obștească proprie, prin care a rezistat în fața tuturor vitregiilor.

Domnii Țărilor Române și Brașovul

La 1377, Brașovul ca district devine oraș de reședință și în perioada Scrisorii lui Neacșu, pentru localitățile din Țara Bârsei, adică pentru patru târguri (Râș­nov, Codlea, Feldioara, Prejmer) și cele nouă sate libere săsești (Cristian, Vulcan, Ghimbav, Hălchiu, Rotbav, Măeruș, Bod, Sâmpetru și Hărman). În această perioadă, Brașovul era împărțit în patru „cvartale”: Catharina, Corpus Christ, Petri și Portica, care includeau atât centrul cetății, cât și suburbiile: Șcheii Brașovului, Brașovul Vechi (spre nord) și Blumăna (spre răsărit), iar din 1495 „comunitatea centumvirală” era compusă din 100 de membri, câte 25 din fiecare „cvartal” (XXX Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt in Siebenburgen, Bra­șov, 1886, p. 60). Cu puțin timp înainte de a-și scrie Neacșu scrisoarea, Vlad Țepeș (la 1476) scria brașovenilor, între altele: „Veniți cu pâine și cu marfă să vă hrăniți, căci a făcut Dumnezeău să fim acum o singură țară” (Ibidem, p. 61). La acea vreme, conform documentelor timpului, 118 gospodării de români plăteau impozite la cetatea condusă de un magistrat, având în frunte un jude primar al orașului, secondat de „vilic” (care avea mai mult sarcini economice), precum și de 16 senatori, membri ai Magistraturii, iar în cancelarie era folosit „scriitorul la Cetate”, protopopul Bisericii din Șchei. Din 1491 se alcătuise un „Regulament de apărare a Brașovului”, prin care se stabilesc măsuri concrete de apărare (Gernot Nussbächer, op. cit. p. 51), primul document de asemenea natură în Transilvania și Țările Române. Așa se explică faptul că boierul Neacșu scrie brașo­venilor în scopul apărării acestora în fața primejdiei tur­cești. Brașovul a avut parte de multe năvăliri barbare. Numai în veacul al XV-lea au avut loc șase, turcești: la 1410, 1421, 1432, 1435, 1479 și 1493. În contextul invaziei de la 1479, brașovenii apelează la Ștefan cel Mare al Moldovei, care le acordă și privilegii. La rândul său, Mircea cel Bătrân, prin tratatul de alianță semnat cu brașovenii în „Casa Sfatului” din Cetatea Brașov, întărește „așeză­mântul ce l-au avut de la stră­moșii Domniei mele și pe drumul Brașo­vului până la Brăila” (Ion Bogdan, „Documente și regeste privitoare la relațiile Țării Ro­mânești cu Brașovul și Ungaria”, București, 1902, p. 205). Cât de semnificativ este faptul că puțin înainte de scrisoarea lui Neacșu, Laiotă Basarab cerea la 1477 autorității brașove­ne să îngăduie preotului Costea din Șchei să vină la curtea voievodală „că e omul nostru și mi-a slujit Domniei Mele de multă vreme și vreu să-l pun la o Biserică lângă Domnia Mea...” (Ion Bogdan... op. cit. p. 206). Doar moartea sa, survenită în 2 noiembrie 1477, nu a permis preotului șcheian să plece în Muntenia pentru a sluji marelui voievod. Un gest similar face voievodul muntean Vlad Călugărul, care scrie judelui brașo­vean: „Și mă rog și cer de la Domnia Voastră ca la niște prieteni ai mei, pentru popa Coman și Radu din Șchei, care voiesc să vie în Țara Domniei Mele, să nu le faceți și greutăți și să-i lăsați în pace pentru voia mea... căci când eram în nevoe mult bine am văzut de la ei, de aceea vreau să le fac și eu bine” (fiind detronat din prima domnie, Vlad Călugărul se refugiase în Șchei, motiv pentru care în timpul celei de a doua domnii începe construirea bisericii la anul 1495).

Cât de semnificativă este afir­mația cronicarului-dascăl șcheian Radu Duma, lăsată în vechiul Catastif al Bisericii din Șchei: „Poate să socotească fiește­cine precum au fost sașii către ticăloșii (n.n. în sensul de «săracii») șceai, avându-i la cinste și dragoste pentru multe lucruri bune ce le aveau de la Șcheai, că unde era ca să trimită cu vreo solie, tot din Șchei trimitea și când avea Sfatul nescaiva gre­utăți, trimitea de aducea pe protopopul și cu doi jurați la sfat și se sfătuia” (Ziarul „Dreptatea” I, 1905, nr. 5, p. 1).

Un mare avantaj pentru bra­șo­veni în perioada scrisorii lui Neacșu a fost faptul că, încă din 1468, Matei Corvin acordă „drep­tul de etapă și depozit” pen­tru mărfurile aduse din Țara Românească și Moldova, fiind singurul oraș transilvănean care se bucura de acest privilegiu. Dobândind Brașovul, la 1498, domeniul Bran, se înlesnesc astfel relațiile comerciale cu Țările Române, ceea ce aduce mari și multe avantaje.

Un oraș dezvoltat

La un an după scrisoarea lui Neacșu, documentele germane din Brașov (xxx „Quellen... op. cit. p. 80) confirmă 260 de gospodării românești care plăteau taxe pentru autoritatea locală, pentru ca după 10 ani să se confirme 986 de familii (înmulțit cu cel puțin cinci membri ai familiei presupunem 4.930 de suflete). În acest context, înțele­gem bunele relații pe care autoritatea brașoveană le avea cu auto­ritățile din Muntenia și Moldova. Cercetând documentele germane ale timpului aflăm, între altele, că Radu cel Mare la 1504 cere sprijin magistratului brașovean pentru executarea unor vase de aramă, funii, evantaie, precum și două căruțe și niște blănuri (xxx Quellen... op. cit. vol. IX, p. 80), iar Doam­na Voica, văduva voievodului Mihnea al Țării Ro­mâ­nești, confirmă la 1511 că a primit de la magistratul Bra­șovului 25 de cești din argint aurit, comandate de voievod ca zestre pentru fiica sa, Ruxandra (Ibidem, p. 96). La rândul său, voie­vodul Radu Paisie al Țării Românești, la 1535, solicită auto­rității brașo­vene trimiterea unui meșter pentru he­leș­tee, capabil să-i facă și sulinare (Ibidem, p. 158), iar Alexandru Lă­pușneanu, la 15 iulie 1553, cere autorității brașo­vene un car și 4.000 de cingători, plătind datoria cu „boi” (Ibidem, p. 212).

Cu trei ani înainte de scrisoarea lui Neacșu aflăm la Bra­șov breasla măcelarilor, iar de la 1478 breasla fierarilor și mai apoi, la 1549, breasla lăcătu­șilor, la 1563 breasla brutarilor și franzelarilor, la 1571 breasla morarilor, la 1573 breasla făuri­to­rilor de cuie și la 1564 meș­te­șugari neorganizați în bresle (bucătari, lucrători textiliști, „turnători” de postav, croitori, frângheri ș.a.). În 1554 sunt men­ționați meșteri arămari, iar la 1511 aurarii și argintarii și la 1555 cositorarii. Prelucrarea metalelor revenea meșteșu­garilor armurieri (1480), săbieri (1536), scutieri și săgetari (1536) și ceasornicari (1512). Lemnul era prelucrat de tâmplari și sculptori în lemn (1520), butnari sau dogari (1468), strungari în lemn (1536), căruțași (1528). Mai pot fi aflați în documentele Bra­șo­vu­lui sticlari la 1496, olari la 1564, zidari la 1478, dulgheri la 1572 și bărbieri organizați în breaslă la 1550 (xxx Quellen. Op. cit. vol. IX, p. 8 pasim).

În contextul acestor mărturii documentare înțelegem semnifi­cația unei scrisori emise pentru autoritatea brașoveană de un român, în limba română și nu germană (folosită de autoritatea germană) sau latină, sau slavă, care erau limbile oficiale în bisericile timpului. Impresionantul nivel al scrisorii confirmă valoarea lingvistică a limbii române, conservate atât de literar, după 500 de ani de întrebuințare a limbii slave în Biserica Ortodoxă (veacurile XI-XVI). Doar cei doi termeni de uz: „i pak” (și iarăși) și „za” (pentru), precum și formula de adresare din antetul scrisorii sunt redați în limba slavă, făcând parte din „moda” timpului. Limbajul scrisorii lui Neacșu explică pe deplin contribuția extraordinară a diaconului Coresi, care tot la Brașov editează primele cărți de circulație în limba română, în același limbaj literar. Și oferim aici ca mostră doar un mic text din „Tâlcul Evangheliei” din 1564 al diaconului Coresi: „Den mila lui Dumnezeu, eu Diaconul Coresi, dac-am văzut că mai toate limbile au cuvântul lu Dumnezeu în limba lor, numai noi rumânii n-avăm... bine am ispitit și socotit și am aflat că toate tălcuiesc, adeverează și întăresc cu Scriptura Sfântă și mie tare plăcură și vă rog frații miei să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă cum că e mărgăritariul și comoară ascunsă...”.

Cu atât mai semnificativ este și faptul că autoritatea germană a Sibiului solicită autorității săsești de la Brașov să-i îngăduie preotului Bratu din Șcheii Bra­șovului să vină în Cetatea Sibiului pentru a scrie documente în limbile de circulație ale timpului. La 1495, deci cu 26 de ani înaintea scrisorii lui Neacșu, în Cancelaria Sibiului se scriau și scrisori românești de acest preot Bratu, care nu s-au păstrat, având doar mențiunea documentară de scriere a acestora în „Socotelile Sibiului”. Iar în Șcheii Brașovului se păstrează un manuscris al Molitfelnicului (publicat de noi: Vasile Oltean, „Prima școală românească”, Brașov, 2017, p. 42 și „Catalog de carte ve­che din Șcheii Brașovului”, Tipo Moldova, vol. III, Iași, 2011, p. 70), manuscris provenit de la preotul Bratu, în care aflăm și un text românesc care cuprinde „Învățătură și întrebare când va vrea vrun om de legea latinească, să vie cătră a noastră cre­dință și lege să se boteze...”, confirmând ritualul creș­tin ce se făcea prin trecerea unui catolic la legea noastră ortodoxă. Dar în același timp confirmă nivelul lingvistic al limbii române la acea vreme, premergătoare scrisorii boierului Neacșu.

La puțin timp după scrisoarea boierului Neacșu, în Șcheii Bra­șovului, protopopul Iane scria și el o frumoasă scrisoare în limba română la anul 1587, publicată de valorosul cercetător brașovean Gernot Nussbächer („Datarea documentului popei Iane din Bra­șov”  în „Limba română” an XXV [1976], nr. 2.) Acest protopop împreună cu protopopul Mihai din Șchei s-au dovedit traducători ai cărților coresiene în limba română (cea mai cunoscută fiind Cazania a II-a - Evanghelia cu în­vă­țătură din 1580-1581).

Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung. Cum suna limba română acum 500 de ani

„Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I B(o)gom darovannomu zupan Hanăș Begner ot Brașov mnog(o) zdravie ot Nécșul ot Dlugopole.
( = Înțeleptului și nobilului și cinstitului și de Dumnezeu dăruitului jupan Johannes Benkner din Brașov, multă sănătate de la Neacșul din Câmpulung).

I pak (= și iarăși / de asemenea) dau știre domniei tale za (= despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul (se referă la Sultanul Suleiman I Magnificul, zis și Cuceritoriul, cel mai mare sultan al turcilor, care cucerise la 1525 și Ungaria prin bătălia de la Mohaci, iar în 29 iunie ieșise din Sofia cuceritor) au ieșit den Sofiia și aimintrea nu e. Și se-au dus în sus pre Dunăre.

I pak să știi domniia-ta că au venit un om de la Nicopoe (= Nicopole) de mie mi-au spus că au văzut cu ochii lui că au trecut ceale corăbii ce știi și domniia-ta pre Dunăre în sus.

I pak să știi că bagă den toate orașele câte 50 de oamini să fie în ajutor în corăbii.

I pak să știi cumu se-au prins nește meșteri den Țarigrad (= Istanbul) cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul ce știi și domniia ta.

I pak spui domnietale de lucrul lu Mahamet-Beg (în 1508 instalase pe Mihnea voievod în Țara Românească și în 1522 izgonise din Țara Românească pe Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab) cum am auzit de boiari ce sânt megiiaș(i) și de genere-miu Negre, cumu i-au dat împăratul slobozie lui Mahamet-Beg, pre io-i (unde-i) va fi voia pren Țeara Rumânească (cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui țării), iară el să treacă.

I pak să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab (= Neagoe Basarab) de acel lotru de Mahamet-Beg, mai vârtos de domniele voastre.

I pak spui domnietale ca mai-marele miu de ce am înțeles și eu. Eu spui domnietale, iară domniia ta ești înțelept și aceaste cuvinte să ții domniiata la tine, să nu știe oamini mulți și domniele vostre să vă păziți cum știți mai bine.

I B(og)i te ves(e)lit, Aminu. ( = Și Dumnezeu să te slăvească, Amin)“