Securitatea şi „Patericul românesc“

"Patericul românesc", nume sub care este cunoscută monumentala operă a părintelui Ioanichie Bălan, reprezintă, fără îndoială, o piatră de hotar pentru cultura teologică românească a veacului trecut. Dacă avem în vedere şi contextul istoric deosebit de dificil în care această lucrare a fost redactată, şi suferinţele prin care a trecut marele stareţ până să o vadă împlinită, atunci importanţa ei creşte exponenţial. Pornind de la două documente păstrate în arhivele Securităţii, dorim să arătăm cum acest pateric al Ortodoxiei româneşti s-a situat în miezul conflictului surd dintre credinţa creştină şi ideologia atee, conflict desfăşurat de-a lungul întregului ev comunist.

În perioada 1958-1961, autorităţile statului comunist au întreprins o campanie amplă de distrugere a monahismului ortodox român, considerat periculos pentru ordinea socială şi politică a ţării. Mii de călugări au fost scoşi din mănăstiri şi constrânşi la "reeducare" la viaţa lumească, alţii au intrat în închisoare.

Printre puţinii monahi care urmau să mai rămână în mănăstiri erau bătrânii neputincioşi. Mare parte dintre ei au fost concentraţi la Mănăstirea Sihăstria, unde puteau fi supravegheaţi uşor şi unde trebuiau să-şi sfârşească zilele într-un azil sui generis, îngrijiţi de o mână de tineri monahi pe post de asistenţi sociali.

Lupta pentru salvarea spiritualităţii monastice

Lovitura aplicată monahismului de regimul comunist a fost cumplită nu atât prin închiderea unor clădiri, cât prin efortul sistematic de a distruge o tradiţie monahală de secole, trecută de la om la om, de la stareţ la ucenic. Existând pericolul ca această tradiţie vie să dispară, unii monahi au încercat să o păstreze consemnând-o în scris, cel mai important reprezentant fiind tânărul (pe atunci) monah Ioanichie Bălan.

Acesta a început să consemneze istorisirile călugărilor bătrâni, să le noteze învăţăturile şi să întocmească fişe biografice ale monahilor care au vieţuit în zona Neamţului. În contextul de atunci, efortul părintelui părea mai curând unul cu caracter etnografic, asemenea celui făcut de savanţii europeni pe seama acelor populaţii din inima Africii sau Americii de Sud distruse de "civilizaţie", în dorinţa de a păstra măcar în scris o tradiţie pe cale de extincţie. Părintele Ioanichie a crezut şi a sperat că marea tradiţie monahală a României nu va dispărea, iar cartea, chiar dacă nu se compară cu prezenţa unui stareţ în carne şi oase, va ajuta la păstrarea pe mai departe a spiritului monastic într-o lume supusă ideologiei atee.

Aspiraţia părintelui s-a întâlnit cu lupta patriarhului Justinian, care niciodată nu s-a împăcat cu ideea distrugerii monahismului. Am scris cu alt prilej despre strategiile sale de a menţine pe cât mai mulţi călugări în mănăstire, una din aceste metode fiind organizarea de muzee în cadrul mănăstirilor şi angajarea monahilor pe post de muzeografi. Unul dintre aceşti muzeografi a fost chiar părintele Ioanichie.

De asemenea, patriarhul a căutat să-i facă pe cei din străinătate să înţeleagă lupta pe care Biserica Ortodoxă Română o duce zi de zi pentru supravieţuire în condiţii grele şi să primească din partea acesteia un ajutor real, nu critici goale despre "colaboraţionismul" cu regimul. După deschiderea în plan internaţional a României, Biserica a avut posibilitatea să participe la diversele întâlniri ecumenice, iar autorităţile române erau enervate deoarece de fiecare dată patriarhul Justinian avea grijă să promoveze cu acest prilej monahismul românesc. Prezentând cifre "umflate" şi vorbind de libertatea monahismului în România, patriarhul stârnea admiraţia auditoriului pentru atitudinea "înţeleaptă" a autorităţilor comuniste, iar acestea, dorind să aibă o imagine bună în exterior, erau obligate să facă concesii în domeniul vieţii monahale, deoarece mulţi străini erau interesaţi să viziteze mănăstirile şi să cunoască viaţa spirituală ce se desfăşura aici.

Conform propriei mărturisiri a părintelui Ioanichie, autorităţile bisericeşti au sprijinit eforturile sale de întocmire a unui pateric românesc şi au promovat rezultatele cercetărilor în numeroase publicaţii din străinătate, totul cu scopul ca tradiţia monahală românească să nu fie uitată, iar străinătatea să aibă privirea aţintită spre mănăstirile româneşti.

Părintele Ioanichie, socotit "element antisocial"

Organele statului, în special Securitatea, au urmărit cu atenţie toate aceste demersuri. După cum se ştie, conform Constituţiei comuniste, libertatea de credinţă era teoretic garantată, atât timp cât nu aducea atingere ordinii de stat, ordine construită evident pe baza valorilor comuniste. Credinciosul putea doar să creadă, dar nu să răspândească propria credinţă. În caz contrar, organele represive interveneau, chiar folosind mijloace în afara legii.

Considerat "element antisocial", "mistic", părintele Ioanichie a fost urmărit sistematic de Securitate şi avertizat în numeroase rânduri. După o perioadă de relativă linişte, la începutul anilor â70, un securist "vigilent" caută în documentele părintelui şi vede lucrarea dedicată vieţii monahilor români.

Lucrarea este "recenzată" de un "expert" politruc, din punctul de vedere al ideologiei comuniste, acesta propunând Securităţii o serie de măsuri dure, deoarece considera că lucrarea prezenta un caracter antisocial.

Chemat la Securitatea Neamţ pentru "explicaţii" (de fapt, avertizare), părintele Ioanichie întocmeşte memoriul pe care îl reproducem mai jos, extrem de interesant din multe puncte de vedere. Cititorul va observa lesne strategia de apărare, bazată pe următoarele aspecte: caracterul legal al demersului, realizat în baza libertăţii de credinţă şi a aprobării forurilor superioare bisericeşti; caracterul strict documentar al lucrării, şi nu unul "prozelitist"; publicarea în străinătate a unor părţi din lucrare, cu aprobarea autorităţilor de stat.

Până la urmă, părintele Ioanichie a fost lăsat în pace, însă circulaţia "Patericului românesc" a fost în continuare strict controlată, ca nu cumva să stimuleze "atitudini antisociale". Efectul a fost invers: lucrarea a devenit celebră, dorită, căutată, devenind unul din instrumentele ieşirii la liman din întunericul comunist.

Memoriul părintelui Ioanichie Bălan către şeful Securităţii Neamţ

"Subsemnatul, ierodiacon Ioanichie Bălan, salariat de stat în post de ghid la mănăstirea Bistriţa, judeţul Neamţ, cu deosebit respect vă fac cunoscut următoarele:

Cu aprobarea Patriarhiei Ortodoxe Române am scris, între anii 1965-1972, o lucrare intitulată "Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene şi româneşti".

Potrivit instrucţiunilor primite, am urmărit în special vieţile monahilor celor mai fideli neamului şi Bisericii Ortodoxe Române, exemple vii de modestie, supunere faţă de perceptele evanghelice şi aleasă ţinută morală. Am căutat să scot în relief pe acei monahi care, de-a lungul veacurilor, s-au sacrificat pe sine pentru alţii, pentru alinarea celor bolnavi, pentru mângâierea celor în suferinţă, pentru ajutorarea celor lipsiţi.

Lucrarea amintită se încadrează în chip firesc în aşa numita literatură aghiografică, atât de dezvoltată de-a lungul secolelor, în toate ţările creştine din răsăritul şi apusul Europei. Scopul ei este bine definit, acela de a pune în valoare spiritualitatea profund ortodoxă şi curat românească a monahismului nostru.

Or, tocmai pentru această perioadă, Biserica Ortodoxă Română nu are literatură aghiografică naţională reprezentativă, datorită mai ales condiţiilor istorice vitrege. Din acest motiv celelalte biserici ortodoxe şi chiar catolice acuză biserica noastră ortodoxă că între secolul al VII-lea şi secolul al XX-lea nu a avut spiritualitate naţională proprie, întrucât nu a avut sfinţi şi cuvioşi de origine română, nici o literatură aghiografică originală. Or, nu este adevărată această afirmaţie. Greşeala înaintaşilor este că nu li

s-a scris la vreme viaţa şi meritele lor ca să-i putem cinsti după cuviinţă.

Deci, pentru a nu se uita cu totul numele şi faptele înaintaşilor noştri şi pentru a dovedi străinilor că avem şi noi sfinţii şi eroii noştri, că avem o spiritualitate profund ortodoxă, încercăm să facem ceea ce n-au făcut părinţii noştri.

În ceea ce mă priveşte, am fost împuternicit să adun date şi să redactez această lucrare aghiografică numai cu biografii de călugări din toate mănăstirile ţării noastre.

Patriarhia, Departamentul Cultelor, Institutul Teologic Universitar din Bucureşti şi-au dat avizul pentru această modestă lucrare, au citit-o, au prezentat unele referate şi au aprobat-o ca teză de licenţă, pe care am susţinut-o în vara acestui an.

Avându-se în vedere scopul ei bine definit şi necesitatea cunoaşterii spiritualităţii ortodoxe româneşti în afara hotarelor ţării noastre, cu aprobarea organelor titulare de resort, s-au tipărit până în prezent următoarele biografii din această lucrare ş…ţ Toate aceste publicaţii s-au făcut cu aprobarea Patriarhiei Române şi a Departamentului de Culte.

Întru apărarea libertăţii de credinţă şi a drepturilor cetăţeneşti

Iată deci utilitatea şi importanţa lucrării mele în afirmarea Bisericii Ortodoxe Române, a spiritualităţii monahismului nostru. Dacă ar fi judecată din punct de vedere al ideologiei marxiste, lucrarea nu rezistă. Ea ar fi condamnată, ca şi toate celelalte scrieri şi opere creştine din prezent şi trecut. Dar privită din alt punct de vedere, lucrarea prezintă mult interes pentru Biserica Ortodoxă Română şi deci îşi justifică necesitatea. Tocmai de aceea organele noastre centrale de conducere o apreciază şi aprobă tipărirea unor fragmente mai reprezentative din ea.

Cu toate acestea, pe plan local, unele organe de resort condamnă lucrarea în discuţie, găsind-o incompatibilă cu ideologia socialistă. În acest sens, dau mai jos următoarele precizări:

- Lucrarea intitulată "Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene şi româneşti" este scrisă cu încuviinţarea oficială a Patriarhiei Ortodoxe Române şi la cererea ei. Deci, nu este o lucrare personală, clandestină, care îmi aparţine mie întru totul, ci este o lucrare a Bisericii noastre Ortodoxe, care dispune de ea după necesităţi.

- Tot ce s-a publicat din această lucrare, sau se va mai publica, se face numai cu aprobarea legală a forurilor oficiale, avându-se în vedere o serie întreagă de criterii.

- Ca orice lucrare de pionierat, redactată în timp record, ea prezintă unele inevitabile greşeli de text, mai ales expresii care pot crea confuzii şi discuţii. Precum toate lucrurile în societate, mai ales cărţile, sunt discutabile, interpretabile, după tot felul de criterii, concepţii şi orientări, tot aşa lucrarea de faţă este supusă de cei în drept interpretării, discuţiilor, care de altfel diferă de la om la om. În ce mă priveşte, îmi însuşesc orice critică constructivă şi promit să revin asupra textului pe viitor.

- Ţin să subliniez că sunt şi eu fiu al poporului nostru românesc, cetăţean de drept şi de fapt al Republicii Socialiste România, care îmi iubesc ţara, aşa cum îmi iubesc Biserica, şi mă supun legilor în vigoare, precum mă supun şi Evangheliei lui Hristos. Deci pe nedrept sunt acuzat că multiplic lucrarea în discuţie, călcând astfel legea presei. Declar solemn că lucrarea respectivă este demult terminată, încă din anul 1972, şi nu mai este cazul să o copii din nou.

- Lucrarea în cauză este destinată numai pentru uzul intern al Bisericii Ortodoxe Române, ca o carte specifică de reprezentare. Deci are un circuit strict închis, oficial, în cadrul Bisericii.

În concluzie, vă rog să analizaţi cele de mai sus şi să nu mi se aducă o acuzaţie neadevărată, care ar afecta libertatea mea de credinţă, de gândire şi dreptul meu de fiu al Bisericii lui Hristos şi cetăţean al Republicii Socialiste România.

28 septembrie 1975."

Observaţiile politrucului la lucrarea "Chipuri de călugări îmbunătăţiţi"

"Lucrarea, compusă din două volume, este o apologie a vieţii călugăreşti şi a unor forme exacerbate de practicare a unor ritualuri monahale ieşite din comun. Dorindu-se o carte despre vieţile sfinţilor, lucrarea analizată îşi propune să realizeze o descriere convingătoare a vieţii unor călugări din ţinuturile noastre.

Autorul pledează pentru un fel de reparare a nedreptăţii ce

s-ar fi făcut acestor călugări "îmbunătăţiţi", care, deşi au avut o viaţă "sfântă", nu au fost canonizaţi, adică sanctificaţi.

Autorul, bigot până la manie, arată că moldovenii sunt credincioşi, smeriţi faţă de Dumnezeu şi aplecaţi spre o viaţă contemplativă, de izolare şi de adoraţie divină.

Toată lucrarea ridică la rang de nobleţe sufletească: izolarea, neparticiparea la viaţa de toate zilele, retragerea în contemplaţie, sărăcie şi umilinţă, oferind exemple numeroase de oameni din popor care au procedat astfel şi care, până la urmă, au fost remarcaţi de Dumnezeu.

Autorul vorbeşte de revelaţii divine, de transfigurări, trecând sub tăcere faptul că majoritatea acestor "sfinţi" erau de fapt bolnavi mintali sau epileptici, ale căror halucinaţii şi crize sunt considerate momente de intrare în legătură cu divinitatea.

Lucrarea nu este antistatală prin intenţia autorului, ci prin mania sa mistică. Este însă o carte profund antisocială care derutează minţile simple şi care, în mod indirect, abate de la calea activităţii constructive, de la ambianţa sănătoasă de a-ţi crea fericirea prin muncă şi cinste.

Circulaţia (oricât de restrânsă) a acestor lucrări este absolut neindicată şi reprezintă o modalitate clandestină de influenţare a poporului în direcţia misticismului, ignoranţei şi izolării sociale.

Ignoranţa, lipsa de idealuri adevărate, gândirea bolnăvicioasă, autochinuirea perversă sunt ridicate la rang de credinţă exemplară.

Lucrările nu au nici o valoare documentară, din cuprinsul lor nu se pot desprinde nici măcar câteva informaţii istorice corecte. Totul este o însăilare de mituri religioase, care falsifică realitatea socială de la noi. Chiar dacă autorităţile bisericeşti au aprobat această carte, ea nu are valoare pentru cultura românească, ci este un simplu instrument de misticizare, un mijloc de tulburare a oamenilor simpli.

Câteva lucruri sunt trecute sub tăcere: faptul că unii dintre călugării lăudaţi au fost alungaţi din mănăstiri.

Unii dintre aceştia au murit, alţii au fost reprimiţi în mănăstiri pentru că atât timp cât au trăit între oamenii normali nu s-au purtat cum se cuvine şi nu şi-au putut crea un viitor.

Tocmai aceşti neadaptaţi sociali, tocmai aceşti incapabili cetăţeni devin în lucrarea de faţă exemple de virtuţi şi sfinţenie.

Pentru conţinutul, spiritul în care este scrisă, impresia ce o poate produce în sufletele celor creduli, cartea (în două volume) pe care am recenzat-o este după părerea noastră o lucrare care trebuie să i se interzică circulaţia, oricât de restrânsă. De văzut dacă nu cumva s-au tipărit extrase din aceste cărţi care ar putea circula sub formă de broşuri sau expuneri dactilografiate printre oamenii ce frecventează mănăstirile. 24.04.1975."