Semnul biruinței Împăratului Hristos

Astăzi, în Biserica Ortodoxă Română se face prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci, sărbătoare care amintește de aflarea lemnului Cinstitei Cruci pe care a fost răstignit Domnul Hristos și înălțarea ei în fața poporului de Patriarhul Macarie al Ierusalimului în anul 335. Sfânta Cruce a fost cinstită de la început de creștini ca un altar de jertfă al Mântuitorului Iisus Hristos. Acest lucru este demonstrat de câteva mențiuni scripturistice.

 În Imperiul Roman din perioada primului secol creștin, crucificarea era o modalitate teribilă şi ruşinoasă de execuţie. Era rezervată pentru sclavi şi rebeli, ca un act public de a descuraja orice acţiuni de revoltă. Nu era nimic glorios în a fi crucificat public. Aşa că, atunci când creştinii au folosit pentru prima dată expresia Sfânta Cruce, ei făceau o mărturisire şocantă şi paradoxală pentru ceilalți. De la început, creştinii au mărturisit că prin Răstignirea Domnului Hristos, Dumnezeu ne‑a făcut apţi să dăm la o parte trecutul nostru păcătos şi toate revoltele împotriva lui Dumnezeu, cu Care eram, până la Hristos, într‑o stare de vrăjmăşie, aşa cum explică Părinţii Bisericii. Prin Răstignirea lui Hristos am putut să ne legăm de Dumnezeu într‑un nou mod. În acest sens Crucea este sfântă şi o binecuvântare pentru om.

Mărturisirea că Sfânta Cruce a Mântuitorului Iisus a fost o biruință asupra morții, și nu o înfrângere, este exprimată profetic în cuvintele de la Ioan, cap. 3: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Aceste cuvinte trimit la un episod din Vechiul Testament, denumit Șarpe­le de aramă, consemnat la Numerii cap. 21. Atunci, un șarpe de aramă, ridicat pe un stâlp, aducea vindecare poporului lui Dumnezeu care rătăcea prin deșert, unde a fost atacat de șerpi veninoși. Într‑un sens asemănător, obiectul morții lui Hristos, Sfânta Cruce, devine de‑via­ță‑făcătoare pentru cei care privesc spre ea cu credință și nădej­de, și astfel primesc putere de a depăși propria moarte și de a ajunge la viața veșnică. Mai mult, vocabularul ioaneic folo­sește verbul „a ridica” pentru a exprima răstignirea lui Hristos, ridicarea Lui pe cruce, dar și Învierea lui Hristos și Înălțarea la ceruri, la Tatăl Ceresc.

Un alt text scripturistic care ne arată sfințenia Crucii se regăsește la capitolul 2 din Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel. Epistola adresată creștinilor din Filippi, oraș din nordul Greciei, a fost scrisă pe la mijlocul anilor 50 ai primului secol, la cel puțin 25 de ani de la Răstignirea și Învierea Domnului. Pasajul paulin de la Filipeni 2, 6‑11 pare să fie o rugăciune sau un imn creștin din perioada de început a Bisericii. Potrivit acestui imn, creștinii mărturiseau că Mântuitorul Iisus Hristos este în chipul lui Dumnezeu, adică posedă o anumită egalitate cu Dumnezeu. Creștinii au crezut în Hristos ca fiind egal în dumnezeire cu Tatăl fără să se știrbească astfel principiul monoteismului, al existenței unui singur Dumnezeu. Mai departe, creștinii mărturiseau că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a Se întrupa, a trebuit să Se golească de dumnezeire și slava pe care o avea de la Tatăl: „Ci S‑a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându‑Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându‑Se ca un om” (Filipeni 2, 7). Hristos, Dumnezeu și Omul, S‑a făcut ascultător Tatălui până la suportarea morții pe cruce: „S‑a smerit pe Sine, ascultător făcându‑Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Întruparea lui Hristos, înomenirea Fiului lui Dumnezeu, a condus și la moartea lui Hristos pe cruce, așadar Fiul lui Dumnezeu a devenit asemenea cu oamenii în cel mai complet mod, prin asumarea și îm­brățișarea suferințelor condiției umane și a morții fizice. Dar crucea nu este pecetea care se pune peste destinul omului, ci în continuare vedem că Hristos, Care a suferit moartea pe cruce, în smerenie și ascultare de voia Tatălui, a Înviat și a fost slăvit de  Dumnezeu: „Pentru aceea, şi Dumnezeu L‑a preaînălţat şi I‑a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu‑Tatăl” (Filipeni 2, 9‑11). Dumnezeu‑Tatăl I‑a dăruit Fiului numele de Domn ‑ Kyrios, nume cu care este recunoscut de întreaga creație. În textul de la Filipeni 2, 6‑11, care narează întreaga iconomie a mântuirii noastre, vedem că Sfânta Cruce este punctul de legătură, de balans, dintre Întruparea lui Hristos și asumarea condiției smerite umane care a culminat cu moartea Sa jertfelnică, și preaslăvirea lui Hristos de către Dum­nezeu‑Tatăl, adică Învierea și așezarea în sânurile dumneze­iești, de‑a dreapta Tatălui, a umanității lui Hristos, înviate și îndumnezeite.

Poate cel mai cunoscut text scripturistic despre Sfânta Cruce este cel care redă cuvintele Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să‑şi ia crucea şi să‑Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici, crucea nu are semnificația de altar de jertfă al Mântuitorului Iisus Hristos, ci exprimă în mod metaforic condiția umană, limitările și suferințele vieții, și neajunsurile firii umane căzute. Pentru generațiile de creștini, crucea a devenit simbolul purtării suferințelor inerente acestei vieți, a neputințelor personale, precum și a nedreptății din lume. Prin aceasta, Crucea devine un simbol teologic și existențial al omului, dar trebuie să analizăm cu mai multă atenție aspectul de jertfă personală la care trimite Crucea. Dumnezeul nostru este în mod clar Dumnezeul Învierii și al vieții veșnice, și Sfânta Cruce își regăsește înțelesul deplin dacă este legată de Învierea Domnului. Concentrarea numai pe Cruce ca simbol al suportării suferințelor, al mortificării trupului, fără a avea și perspectiva Învierii și a vieții veșnice, ne desparte de adevărul plenar pe care Dumnezeu l‑a descoperit omului, că suferința suportată nu este irațională și arbitrară, ci ea conduce la înviere. Crucea nu slăveș­te suferințele, ci ea slăvește biruirea suferințelor prin suportarea lor și purtarea smerită a lor. Crucea poate avea două aspecte esențiale privitoare la viața omului. Atunci când omul este confruntat cu suferința care vine prin intermediul păcatelor proprii, Crucea este un simbol de re­zistență ascetică față de influen­ța păcatelor și de plăcerea lor. Dacă însă am gustat din plăcerea și dulceața amăgitoare a păcatului, Crucea este un simbol al răbdării noastre în timpul su­ferinței provocate de păcate, un simbol al purtării acestei suferin­țe ca o consecință ispășitoare, căci prin suferințele cauzate de păcate omul își poate răscumpăra greșeala făcută. Dar atunci când este confruntat cu suferințe care vin din afara omului, de la semeni, de la cel rău, de la boli, omul regăsește în Cruce o alinare și mângâiere prin faptul că suferința, care ni se pare după logica umană arbitrară, nerațio­nală, nedreaptă chiar, își găsește sens și finalitate. Crucea oferă puterea de a îmbrățișa suferința, spaima, frica de moarte, și asigură pe om că nu trece prin acestea singur, ci alături de el este Cel Care a suferit și a murit pe cruce, iar Învierea este darul pe care El ni‑l oferă în schimbul răbdării și credinței. Prin Cruce ne vine certitudinea că nu avem un Dumnezeu Care stă departe de noi, căci mulți dintre semenii noștri mărturisesc că simt binecuvântarea și mângâierea Lui în momentele cele mai grele ale vieții.