Sfânta Anastasia Şaguna, icoană a mamei creştine

Mama Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei, Anastasia Şaguna, a rămas în istoria Bisericii drept un model de jertfă şi de trudă în creşterea şi educarea copiilor în credinţa ortodoxă. Canonizată anul acesta în Patriarhia Română, împreună cu alte 15 femei cu viaţă sfântă, Anastasia Şaguna a devenit ocrotitoare pentru mamele creştine. Despre viaţa Anastasiei Şaguna au consemnat multe mărturii atât biografii Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, cât şi alţi autori, între care marele istoric preotul Ioan Lupaş. Acesta spunea încă de la începutul secolului trecut că „neamul românesc şi sfânta lui biserică strămoşească va trebui s-o aşeze, de acum înainte, alături de cele mai luminoase icoane de femei şi mame române”.

Mamei mele îi datorez dragostea de Dumnezeu şi credinţa ortodoxă, drumul meu în viaţă şi duhul de jertfă, care m-a călăuzit în toată opera mea”, mărturisea Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mi­tropolitul Transilvaniei, despre mama sa, Anastasia Şaguna, după cum arată pr. prof. Simion Radu, în articolul „O mamă venerabilă”, pu­blicat în Telegraful Român, nr. 27-28/1993.

Viaţa sa a fost o continuă jertfă pentru copiii ei, pentru educaţia lor în spiritul credinţei ortodoxe moştenite din strămoşi. 

Despre Anastasia Şaguna au consemnat multe mărturii atât biografii Sfântului Ierarh Andrei Şaguna - de la Episcopul Nicolae Popea, ucenicul marelui mitropolit şi primul său biograf, care publica, la 1879, volumul „Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andrei Baron de Şaguna”, reeditat în ediţie critică în 2025 de Mircea-Gheorghe Abrudan şi arhim. Casian Ruşeţ, şi alţi autori. Un loc special îl ocupă marele istoric Ioan Lupaş (1880-1967), care, la 1909, publica, la Sibiu, lucrarea „Mitropolitul Andrei Şaguna. Scriere comemorativă la serbarea centenară a naşterii lui”. 

Ioan Lupaş dedica pagini întregi Anastasiei Şaguna, iar o lucrare a sa avea să apară în mai multe ediţii, încă din 1912, sub titlul „Anastasia Şaguna. Viaţa unei mame credincioase”. Ediţia din 1943, apărută la Tipografia Arhidiecezană Sibiu, inaugura Biblioteca „Anastasia Şaguna” a Asociaţiei religioase „Anastasia Şaguna”. Din preocupările deosebite ale istoricului şi preotului Ioan Lupaş pentru popularizarea vieţii Anastasiei Şaguna se înţelege cât de cinstită a fost mama Mitropo­litului Andrei Şaguna, oferită drept model „pentru susţinerea luptei duhovniceşti de îndrumare creştină şi românească a tinerelor fete”, după cum se menţionează în prefaţa lucrării menţionate anterior, „Anastasia Şaguna. Viaţa unei mame credincioase”.

Broşura despre Anastasia Şaguna, asemenea sinaxarelor sfinţilor, era scrisă pentru a ­„populariza şi a face cât mai luminos şi mai viu, în inimile tuturor, chipul sufletesc al virtuoasei şi eroicei mame, care a odrăslit bisericii străbune pe unul dintre cei mai mari «dătători de lege şi datini» ai neamului nostru”, menţiona Ioan Lupaş. 

Origini aromâne

Încă de la începutul lucrării biografice de­dicate Anastasiei Şaguna, istoricul academician şi preot Ioan Lupaş evidenţiază locul şi rolul deosebit pe care îl au mamele creştine în creşterea copiilor şi, cu atât mai mult, influenţa decisivă a acestora în parcursul duhovnicesc şi intelectual al „oamenilor mari”. Despre o astfel de vrednică mamă creştină, care a dat fiului ei „hrana sufletească a credinţei şi luminii”, vorbeşte Ioan Lupaş în lucrarea dedicată Anastasiei Şaguna. 

Autorul prezintă, în câteva pagini, destinul tragic al „românilor din Macedonia”, nevoiţi să plece din locurile lor încă din secolul al XVII-lea, din cauza prigoanei turceşti, pentru a se aşeza în Imperiul Austro-Ungar, unde se ocupau de negustorie. Au întemeiat noi aşezări, au ridicat biserici ortodoxe şi au dus cu ei credinţa străbună. O astfel de comunitate a fost întemeiată şi la Mişcolţ, în Ungaria, unde avea să se nască Anastasia Şaguna. 

Episcopul Nicolae Popea, în lucrarea menţionată, îi numeşte „macedo-români” din Grabova, Macedonia, iar alţi autori îi numesc „aromâni”, confundaţi cu vlahii şi adesea numiţi chiar „greci”, datorită credinţei lor ortodoxe, aşa cum arată Maria Curtean, în lucrarea „Anastasia Şaguna. O icoană a împlinirii”, din volumul „Mitropolitul Andrei Şaguna, creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania”, apărut la Editura „Andreiana”, Sibiu, în anul 2018.

La începutul secolului al XVIII-lea, comunitatea de aromâni din Mişcolţ număra apro­ximativ 300 de familii, cu o stare materială bună, încât au zidit o nouă biserică, de dimensiuni considerabile şi frumos împodobită, cu aprobarea împăratului habsburgic Iosif al II-lea, conform istoricului Ioan Lupaş. În această comunitate de aromâni din Mişcolţ se năştea, la 1785, Anastasia Muciu, fiica lui Anastasiu Mihail Muciu, aflat între ctitorii măreţei biserici ortodoxe din Mişcolţ. Credinţa ortodoxă şi educaţia aleasă le-a primit din fami­lie. Tatăl ei s-a îngrijit a o căsători cu Naum Şaguna, fiul prietenului său, Evreta Şaguna, chiar dacă Naum era văduv şi avea un copil pe nume Gheorghe, tatăl viitorului general Constantin Şaguna din Armata Română. Căsătoria lui Naum cu Anastasia avea să aibă loc pe 1 mai 1802, conform unui registru al cununiilor din Mişcolţ, slujba religioasă fiind săvârşită de preotul Constantin, cel care este şi autorul consemnării despre cununie. 

La un an de la căsătorie, când Anastasia avea 18 ani, a devenit mamă şi a născut primul său fiu, Evreta Şaguna. După trei ani, în 1806, Anastasia năştea o fetiţă pe nume Ecaterina. Era anul în care se terminase zidirea noii biserici din Mişcolţ. În 1808, cu cinci zile înainte de marele praznic al Naşterii Domnului, Anastasia Şaguna îl năştea pe Anastasiu, viitor Mitropolit al Transilvaniei. Episcopul Nicolae Popea menţionează în lucrarea sa biografică dedicată Sfântului Andrei Şaguna că Anastasia a mai avut o fetiţă, pe nume Maria, trecută la cele veşnice de timpuriu, alături de sora sa Ecaterina. De asemenea, Evreta, fiul cel mare al Anastasiei, a trecut la cele veşnice în 1849, la Pesta. 

„Priveghia ziua şi noaptea”

Biografia scrisă de academicianul Ioan Lupaş continuă să ne aducă noi mărturii despre viaţa sfântă a Anastasiei Şaguna. La scurt timp după naşterea copiilor, Naum Şaguna a întâmpinat dificultăţi în negoţ şi, pentru a ieşi din sărăcie, a trecut la catolicism, convins de Arhiepiscopul romano-catolic din Agria, Ştefan Fischer, că îşi va recăpăta foloasele materiale de care s-a bucurat odinioară. În tot acest răstimp, Anastasia Şaguna, sprijinită material şi spiritual de tatăl ei, Anastasiu Mihail Muciu, „priveghia ziua şi noaptea şi se da ostenelii în toate felurile, ca să-şi poată creşte cât mai bine frumoasele sale odrasle”, aşa cum arată Ioan Lupaş. 

O adevărată luptă avea să înceapă pentru Anastasia odată cu hotărârea pe care soţul ei Naum şi Arhiepiscopul Ştefan Fischer au luat-o de a-i creşte pe cei trei copii în catolicism. Anastasia, ca o veritabilă iubitoare de Ortodoxie, credinţa străbunilor ei, s-a opus, mustrându-şi soţul pentru „târguiala ce a lunecat să facă cu sufletele copiilor săi”. A cerut ajutorul tatălui ei, Anastasiu Mihail Muciu, pentru a-i lua pe copii la el, să-i crească în spiritul credinţei ortodoxe a neamului aromânilor, mai ales că Naum nu mai putea să le asigure traiul zilnic din cauza „sărăciei şi a slăbiciunii sufleteşti”. 

Această nouă situaţie l-a determinat pe Arhiepiscopul Ştefan Fischer să scrie autorităţilor pentru a le cere ca cei doi copii mai mari să-i fie încredinţaţi spre creşterea lor în credinţa catolică, iar pe cel mai mic, pe Anastasiu, viitorul Mitropolit Andrei Şaguna, să-l lase în grija mamei şi a bunicului până la vârsta de şcoală. Autorităţile au dat curs cererii Arhiepiscopului Ştefan Fischer, dar Anastasiu Mihail Muciu avea să se adreseze în scris împăratului pentru a-i prezenta faptele şi a-i cere să i se permită să îi crească pe copilaşi, mai ales că „în nici o lege nu stă scris că copiii născuţi înainte de trecerea tatălui lor la catolicism ar putea fi obligaţi să urmeze credinţa tatălui rătăcit”, dar şi pentru că, „acum, la bătrâneţă, dimpreună cu soţia şi fiica mea, să ne prăpădim de durerea ce ne-ar pricinui răpirea copiilor”. Din această scrisoare a tatălui Anastasiei Şaguna se înţelege profunda durere pe care întreaga familie o simţea în acele momente de cumpănă. Din nefericire, împăratul nu a dat curs cererii lui Anastasiu Mihail Muciu şi a dat poruncă să fie luaţi cei trei copii şi crescuţi în mediul catolic. 

Statornică în credinţa ortodoxă

Plină de curaj şi determinată să nu renunţe la copiii ei şi la credinţa ortodoxă, în luna martie a anului 1815, Anastasia Şaguna avea să se refugieze împreună cu cei trei micuţi la unchiul ei, Atanasie Grabovski, neguţător ortodox la Pesta. Acesta susţinea material şi nu numai comunitatea aromână şi educaţia copiilor în spirit creştin ortodox. Pe 24 martie 1816, Anastasia Şaguna se adresa autorităţilor din Pesta pentru a prezenta situaţia şi a le cere îngăduinţă pentru a merge să se adreseze împăratului, la Viena. Ea mărturisea că, la Pesta, copiii ei nu au mers la şcoală sau biserică catolică şi că „s-a simţit în mod firesc obligată să încerce toate mijloacele iertate pentru a asigura rămânerea copiilor săi în religia în care s-au născut şi astfel a-i păstra lângă sine”. 

În iunie 1816, a călătorit la Viena pentru a cere îngăduinţă împăratului habsburgic, dar ­sfetnicii acestuia nu i-au permis să se înfăţişeze înaintea lui. Mai mult decât atât, văzând credinţa şi stăruinţa Anastasiei, sfetnicii imperiali obţin o hotărâre prin care copiii ei să fie daţi în grija arhiepiscopului catolic din Agria. În 13 septembrie 1816, Anastasia cerea într-o scrisoare sfâşietor de dureroasă să nu fie despărţită de copii şi accepta să plece la Mişcolţ şi să fie crescuţi copiii în catolicism, dar cu rugămintea fierbinte de a nu fi despărţită de ei. În decizia din 17 septembrie 1816 a Sfatului ţării se menţionează că familia trebuia să meargă la Mişcolţ, să fie sub grija preotului catolic de acolo şi a arhiepiscopului catolic de Agria, dar Anastasia să se îngrijească de creşterea lor. 

Ioan Lupaş aduce o mărturie a Mitropolitului Andrei Şaguna despre acea perioadă care a urmat: „Mitropolitul Şaguna îşi aducea şi la bătrâneţă cu drag şi recunoştinţă aminte cum în copilărie, pe vremea când cerceta şcoala catolicilor din Mişcolţ, mamă-sa îl învăţa acasă învăţăturile sfintei noastre biserici strămoşeşti şi cum îl trimitea Dumineca şi în zilele de sărbători mai mari cu prescuri la biserica românească”. Aşadar, în ciuda constrângerilor venite din partea autorităţilor de a-şi creşte copiii în catolicism, Anastasia Şaguna a continuat să le sădească şi să crească în sufletele copiilor ei credinţa strămoşilor săi.

„Rugăciuni neîntrerupte”

Roadele credinţei nestrămutate şi ale jertfei Anastasiei Şaguna aveau să apară mai târziu. Când a împlinit 18 ani, fiul ei cel mare, Evreta, cerea autorităţilor să i se permită să rămână în credinţa mamei sale, în care „s-a născut, căci, deşi a fost împărtăşit de instrucţiune catolică, nu simte nici o aplicaţie pentru această religie”, aşa cum menţionează Ioan Lupaş. În 26 aprilie 1852 i se aproba această cerere. Mai târziu, sora lui, Ecaterina, după mai multe demersuri îndelungate, reuşea să obţină li­bertatea de a-şi manifesta credinţa ortodoxă. Iată cum motiva această dorinţă: „Eu nu vreau să-mi murdăresc apa din botez; m-am născut în legea grecească (adecă ortodoxă-ră­să­riteană), în aceeaşi lege vreau să mor. Dacă până acum am fost crescută în religia catolică şi am urmat-o, la aceasta m-a silit porunca principelui; acestei porunci am fost datoare să mă supun. Acuma însă ca majoră c-am scăpat de sub legea aceea şi mi s-a dat voie să aleg între cele două religii. Deci eu o aleg pe cea grecească”. 

La rândul său, Anastasiu Şaguna, chiar la începutul studiilor universitare de Drept şi Filosofie, urmate la Pesta, a cerut libertatea de a-şi manifesta credinţa ortodoxă. A trecut, asemenea surorii sale Ecaterina, prin cele şase săptămâni de „instrucţiune catolică”, la sfârşitul cărora a mărturisit dorinţa de a rămâne în credinţa mamei sale. Ziua de 29 decembrie 1826, când Anastasiu Şaguna primea libertatea să îşi manifeste credinţa ortodoxă, a fost momentul în care a luat sfârşit calvarul Anastasiei Şaguna, început cu mai bine de 12 ani în urmă. În toţi aceşti ani, doar rugăciunea neîntreruptă a ajutat-o să-şi vadă visul împlinit de a-şi creşte cei trei copii în credinţa strămoşească. „Rugăciunile neîntrerupte ale Anastasiei n-au rămas fără ascultare, căci pentru sufletele bune şi evlavioase a lăsat Dumnezeu bucuria izbânzii”, spune Ioan Lupaş.

În rândul marilor femei ale Ortodoxiei

Anastasia Şaguna a trecut la cele veşnice la doar 51 de ani şi a fost înmormântată, pe 17 ianuarie 1836, în cimitirul Kerepesi din Pesta, în cripta familiei Grabovski de Apadia. Tot acolo aveau să fie înmormântaţi, câţiva ani mai târziu, Evreta şi Ecaterina. În 1849, Sfântul Andrei Şaguna ridica aici o cruce de piatră. 

Memoria Anastasiei Şaguna a rămas vie în rândul românilor ortodocşi din Transilvania. „Personalitatea mitropolitului Andrei Şaguna este indivizibil legată de viaţa mamei şi atâta vreme cât istoria Bisericii noastre îl va pomeni pe marele ierarh, alături de el trebuie amintit cu admiraţie şi cinste şi numele ei. De aceea, Anastasia Şaguna poate fi aşezată lângă mamele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii creştine pentru sufletul ei ortodox şi faptele sale. Ve­nerabila Anastasia, călăuzită de sfinte gânduri şi simţăminte, şi-a jertfit toată tihna, liniştea şi pacea vieţii sale, şi-a pus întreg elanul sufletului său mare, inima sa curată, creşterii fiului său, dând românilor din Transilvania un om de valoare negrăită, pe Mitropolitul Andrei Şaguna”, avea să spună profesorul Simion Radu. 

Meritul cel mai mare în cunoaşterea vieţii virtuoase şi a luptei pentru credinţa copiilor Anastasiei Şaguna îi revine academicianului Ioan Lupaş. În broşura biografică, preotul istoric evidenţia de la începutul secolului al XX-lea meritele Anastasiei Şaguna şi o aşeza în rândul marilor femei ale Ortodoxiei: „Neamul românesc şi sfânta lui biserică stră­moşească va trebui s-o aşeze, de acum înainte, alături de cele mai luminoase icoane de femei şi mame române, din trecut. Împreună cu a acestora şi amintirea Anastasiei trebuie păstrată şi cinstită cu sfinţenie. (...) Amintirea recunoascătoare va trebui deci să pună icoane acestei mame credincioase şi eroice, care a fost Anastasia Şaguna, alături ori chiar mai presus de a vestitei Doamne Despina, soţia lui Neagoe Basarab. Căci dacă aceasta a fost creştină bună şi mamă duioasă, tot asemenea era şi Anastasia. Dacă legenda spune despre Des­pina, că sentimentul ei religios era atât de adânc şi puternic, încât a fost în stare să se lipsească de podoabele şi scumpeturile sale, numai ca să vadă pusă sub acoperiş mănăstirea dela Argeş, în schimb despre Anastasia faptele ei şi mărturiile istorice dau cea mai grăitoare dovadă, că şi-a jertfit toată tihna vieţii, şi-a pus tot sufletul ca să mântuiască pe seama bisericei ortodoxe-române pe fiul său, care avea să înceapă şi să ducă la bun sfârşit lucrarea de organizare şi desrobire a acestei ­sfinte biserici şi a credincioşilor ei, încătuşaţi de veacuri”.

În ediţia biografică din 1943 scrisă de Ioan Lupaş sunt publicate şi câteva poezii, precum şi un cântec, creaţii dedicate Anastasiei Şaguna, ceea ce dovedeşte evlavia care exista faţă de ea în acea perioadă, timp în care, de asemenea, asociaţii religioase îi purtau numele, fiind aleasă ca model de urmat pentru tinerele fete.