Sfânta Drosida, mucenița care a risipit cu roua sufletului ei fumul jertfelor idolești

Sinaxarele bizantine comemorează la data de 22 martie martiriul unei sfinte, Sfânta Muceniță Drosida, fiica împăratului Traian, care a suferit pentru dreapta credință în Antiohia la scurt timp după mucenicia ilustrului episcop al acestei cetăți, Sfântul Ignatie Teoforul.

Există două versiuni ale actelor martirice ale Sfintei Drosida: unul în limba greacă (redactată de Hyppolite Delehaye, în Propylaeum ad Acta Sanctorum Novembris, Bruxelles, 1902, col. 553-556, după un codice grecesc: Codex Bibliothecae Nationalis Parisiensis Coislin 223) și altul în limba siriacă, ce face parte dintr-o serie de narațiuni hagiografice consacrate mai multor sfinte, copiate în secolul al VIII-lea, de pe un manuscris mai vechi, de către Ioan Stâlp­nicul (editat de Agnes Smith Lewis în Select Narratives of Holy Women from the Syro-antiochene or Sinaï Palimsest as written above the Old Syriac Gospels by John the Stylite of Beth-Mari-Quanun in A.D. 778, col. „Studia Sinaitica”, vol. X, London, 1900, pp. 70-76). Ambele versiuni, grecească și siriacă, au aceeași structură, chiar dacă folosesc izvoare narative diferite, recurgând firesc la tradiții hagiografice distincte. Aceste acte martirice sunt completate de o predică a Sfântului Ioan Gură de Aur la prăznuirea Sfintei Mucenițe Drosida, Cuvântare de laudă la Sfânta mare Muceniță Drosida și despre aducerea aminte de moarte, de trei omilii (Omiliile 5, 100 și 114) ale Patriarhului Sever al Antiohiei (512-518) și două imnuri (161 și 162) compuse de același patriarh. Informațiile oferite de toate aceste documente, coroborate cu Cronica învățatului bizantin din Antiohia, Ioan Malalas, cred că ne oferă un chip mai bine conturat al fiicei împăratului Traian, Sfânta Muceniță Drosida.

Toate sinaxarele și actele martirice care relatează mucenicia Sfintei Drosida ne dau informația că aceasta era fiica împăratului Traian. Patriarhul Sever al Antiohiei atestă, la rândul lui, această realitate, iar Sfântul Ioan Gură de Aur nu pomenește nimic din biografia sfintei, sigur cu excepția martiriului prin arderea pe rug. De vreme ce restul informațiilor din narațiunile hagiografice, dar și din literatura omiletică și imnografică coincid cu realitatea istorică, este greu să ne îndoim de realitatea acestui fapt. Istoriografia, în general, mențio­nează că împăratul Traian nu a avut copii, însă acest lucru poate fi explicat tocmai prin faptul că fiica lui, fiind creștină și martirizată din porunca tatălui ei, a fost și renegată apoi de acesta și scoasă din istoria foarte lapidară a acestei perioade. Ipoteza ilustrului istoric Constantin Petolescu că Drosida ar fi fiica unui alt Traian și că ea a trăit la începutul secolului al IV-lea (Constantin C. Petolescu, „Sfinți cu nume «îm­pă­rătești»”, în Euharistirion Patriarhului Daniel al României, București, Basilica, 2011, pp. 454-455) nu poate fi plauzibilă, tocmai prin faptul că în secolul al IV-lea deja cultul acestei sfinte era răspândit și mult prea bine închegat.

Realitatea istorică prezentată de istoricul roman Cassius Dio și, mai târziu, de cronicarul Ioan Malalas corespunde datelor istorice relatate de narațiunile hagiografice și de scrierile lui Sever de Antiohia: împăratul Traian a plecat din Roma la 13 octombrie 113 și a ajuns la Antiohia la 7 ianuarie 114, unde și-a stabilit cartierul său general în războiul cu parții. Cutremurul din 13 decembrie 115, descris cu amănunte de Cassius Dio, pare să urmeze imediat martiriului Sfântului Ignatie Teoforul și să-l fi precedat cu câteva zile pe acela al Sfintei Drosida și al celor cinci fecioare care au pătimit împreună cu ea, așa cum putem lectura în Cronica lui Ioan Malalas. Este posibil ca această persecuție, la câteva zile după cutremur, să fi fost chiar urmarea acestuia, la instigația păgânilor, considerând cutremurul o pedeapsă a zeilor.

Sever al Antiohiei își începe una dintre omiliile sale în cinstea Sfintei Drosida, arătând-o ca semn al venirii Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, cu putere: „Căci ceea ce vezi în fața ochilor, este de prisos să arăți cu limba. Într-adevăr, când vezi o fată tânără, foarte tânără - și ce spun tânără? - abia ieșită din vârsta copilăriei, născută în purpură regală - pentru că era fiica lui Traian care a domnit atunci peste Romani - crescută în palatul regal, deja stăpână peste σχήπτρα în calitate de moștenitoare a tatălui, împodobită cu toate florile acestei lumi, plinită cu toate (bunurile), chiar inundată cu tot felul (γένος) de plăceri care seduc și tulbură simțurile lacome - (când vezi o fată atât de tânără) că aleargă dincolo de toate acestea (ὑπερτρέχω) ca și cum sunt praf și vise, că zboară pe deasupra (ὑπερίπταμαι) lucrurilor de aici de jos și că merge deodată spre chemarea lui Hristos și se atașează cu totul de nădejdile cerești și de locașul fericit; cum nu ai spune că Împărăția cerurilor s-a apropiat, sau, mai degrabă (μᾶλλον δέ), că este aproape și prezentă?” (Sever al Antiohiei, Omilia 100, în: Patrologia Orientalis, XXII, Paris, 1930, pp. 230-231). Într-o altă predică, același patriarh întărește chiar prin glasul Drosidei: „Vin din orașul imperial Roma, aceasta este patria mea [...]. Sunt fiica împăratului Traian. Moștenirea sceptrului și purpurei părinților mei nu mă interesează deloc. Și să taie deșertăciunea acestei speranțe (cuvântul): «Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?» (Matei 16, 26)” (Omilia 114, în: Patrologia Orientalis, 127 (26.3), Paris, 1948, p. 294).

Vârsta foarte mică a Sfintei Drosida, dar și ispitele mari ale lumii de atunci, în mrejele cărora ar fi putut ușor fi prinsă, sunt amintite și de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nici firea, nici vârsta, nici altceva nu ne pot împiedica atunci când zelul și râvna sunt vii, când credința e arzătoare și când prin toate acestea atragem asupra noastră harul lui Dumnezeu. Așa cum s-a întâmplat și cu fericita aceasta. Trupul îi era slab, firea lesne supusă ispitei, vârsta fragedă. Dar, venind harul, a pus în umbră slăbiciunea tuturor acestora, pentru că a găsit o inimă vitează, o credință neîndoielnică, un suflet gata să se arunce în primejdii” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvântare de laudă la Sfânta Mare Muceniță Drosida și despre aducerea aminte de moarte”, în: Predici la sărbători împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți, ²București, Basilica, 2015, pp. 532-533).

Dorul după Casa Tatălui ceresc a făcut-o să prețuiască nu palatele pe care tatăl pământesc i le oferea, ci doar Împărăția cea veșnică: „Ce altceva ar putea-o convinge să disprețuiască totul deodată, dacă nu această locuință și această odihnă a cerurilor?” (Sever al Antiohiei, Omilia 100, p. 235). În acest sens, și Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „Drosida a disprețuit viața de aici ca să nu se lepede de credința în Binefăcătorul ei!” (p. 532).

Nimic și nimeni nu a putut să o oprească pe Drosida din hotărârea ei; nici rugămințile tatălui, nici frica de pătimiri: „Când, dar, tiranul a aprins rugul, când ardea focul și se ridica la mare înălțime, râvna fericitei mucenițe se aprindea și ea la vederea focului și clocotea de focul dorului de Hristos” (p. 533). Arătând curajul acesteia, Sfântul Ioan Gură de Aur, făcând aluzie la numele ei (δρόσος- rouă), a spus despre ea: „Nu socotea focul foc, ci rouă” (p. 533).

Același Sfânt Părinte arată în cuvântarea sa de laudă la această sfântă că jertfa ei a reușit să purifice întreg văzduhul cel pângărit prin jertfele păgâne: „Îndată ce s-a urcat pe rug și fumul s-a înălțat la cer și a cuprins văzduhul, i-a înecat pe toți demonii ce zburau prin văzduh, l-a izgonit pe diavol și a curățit aerul. Aerul era pângărit cu fumul jertfelor idolești” (p. 534).

Amintindu-și probabil de cuvintele din actul martiric al Sfântului Policarp al Smirnei, Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează din nou valoarea incomensurabilă a sfintelor moaște: „Pulberea și cenușa muceniței erau mai de preț decât aurul, mai bine mirositoare decât mirurile, mai scumpe decât pietrele prețioase! Ce nu pot bogăția și aurul, aceea pot rămășițele mucenicilor. Aurul n-a alungat niciodată boala, nici n-a pus pe fugă moartea. Dar oasele mucenicilor au făcut și una, și alta” (pp. 534-535). Amintind și de faptul că și drepții Vechiului Testament considerau că moaștele sfinților nu doar că prețuiesc foarte mult, ci și că ele sunt spre întărirea omului în harul dumnezeiesc: „Când au ieșit toți iudeii din Egipt, unii au luat aur, alții au luat argint, Moise însă, în loc de orice bogăție, a luat oasele lui Iosif și a dus în patrie o comoară foarte mare, plină de mii și mii de bunătăți” (p. 535).