Sfânta Muceniţă Fotini, cea izvorâtoare de „apă vie“

Biserica Ortodoxă pomeneşte astăzi în calendarul ei pe Sf. Mc. Fotini, despre care Sf. Ap. Ioan dă mărturie în Evanghelia sa, atunci când relatează întâlnirea Mântuitorului cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacov. Ce dovezi avem despre mărturisirea înflăcărată şi neclintită a acestei sfinte muceniţe? Cum s-a făcut ea izvor de „apă vie” pentru locuitorii cetăţii ei şi ai altor ţinuturi? Am adus lumină acestor întrebări printr-o scurtă analiză a episodului biblic, cu ajutorul pr. lect. dr. Ilie Melniciuc, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” din Iaşi, şi o prezentare a pătimirii ei din „Vieţile Sfinţilor”.

Sfânta Muceniţă Fotini este femeia samarineancă, cea care i-a dat Mântuitorului apă la fântâna lui Iacov. Sf. Ap. Ioan redă portretul acestei femei în dialogul cu Iisus. Părintele Ilie Melniciuc ne spune despre acest episod, relatat în capitolul 4 al Evangheliei după Ioan, că reprezintă „întâlnirea revelatoare a două contrarii: Cel care ştie (Hristos-Omul) şi cea care caută (femeia samarineancă)”. Dialogul lui Iisus cu femeia samarineancă va scoate în evidenţă, „pe de o parte, iniţiativa răbdătoare a lui Dumnezeu, gata să stimuleze şi să depăşească aşteptările umane, iar pe de altă parte incapacitatea omului de a înţelege şi pătrundere revelaţia”, explică pr. Melniciuc.

„Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez”

Mântuitorul îi spune femeii: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: «Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot»”. El vorbeşte despre apa duhovnicească, dătătoare de viaţă. „Apa cea vie” despre care vorbeşte Hristos este harul care adapă sufletul şi îl face izvor nesecat de viaţă, bucurie şi putere dumnezeiască.

Vedem cum, pentru a o face să înţeleagă mai bine, Iisus conduce convorbirea pe un alt făgaş. Mântuitorul face înaintea ei o minune, dezvăluindu-şi puterea de prooroc. El îi adresează invitaţia de a-şi chema bărbatul, ştiind că ea se afla într-o situaţie destul de delicată din acest punct de vedere. Ea avusese mai mulţi soţi, ceea ce îi conferea un statut de femeie marginalizată în acea epocă. De altfel, ne putem da seama de acest lucru şi din faptul că ea era singură la fântână, nu în grup cu alte femei, aşa cum era obiceiul. Dar Mântuitorul îi cunoaşte căutările sufleteşti şi de aceea îi aduce în faţă trecutul, pentru a-şi putea da seama că este, spune pr. Ilie Melniciuc „lipsit de sens spiritual, recunoscând cu sinceritate lipsurile vieţii ei”.

Astfel, începe să se trezească în ea o înţelegere şi o simţire tot mai înaltă: „Doamne, văd că Tu eşti prooroc”. Merge mai departe si Îi pune înainte două probleme actuale pentru acele timpuri: închinarea către Dumnezeu la iudei şi la samarineni şi venirea lui Mesia. Pentru ea, la fel ca pentru toată lumea de atunci, ideea despre Mesia era ceva foarte îndepărtat. Iar acum, Domnul îi spune cât se poate de direct: „Eu sunt «Mesia cel aşteptat»”. Ea nu-I mai răspunde nimic, căci rămâne fără glas. Atunci, „femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: «Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?» Şi au ieşit din cetate şi veneau către El”.

Iisus îi descoperă acestei femei scopul întrupării Sale, identitatea Lui - Fiul lui Dumnezeu - şi minunata posibilitate de a primi „apa vie” a vieţii veşnice cu Dumnezeu. I-a oferit cinstea de a fi un evanghelist care a mers să propovăduiască Evanghelia la poporul său. Unii dintre evreii ce respectau Legea cu stricteţe ar fi putut să se simtă ofensaţi fie şi numai pentru faptul că li se adresează, şi totuşi, acea femeie a fost aleasă pentru îndeplinirea unei misiuni atât de importante.

Cu o rară îndemânare şi putere de convingere, ea captează simplu şi imediat atenţia cetăţenilor Siharului. Mărturia ei aduce roadă multă, căci despre aceştia evanghelistul spune, în finalul acestui episod: „Iar femeii i-au zis: «Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii»”.

Detalii suplimentare despre viaţasa ulterioară acestui moment de cotitură în existenţa ei, aflăm din „Vieţile Sfinţilor”. Se precizează în primul rând că numele ei era Fotini (în greceşte „Luminata”) şi că a primit botezul creştin de la Sfinţii Apostoli, împreună cu cei doi fii ai ei (Victor, devenit mai apoi Fotinos, şi Iosi) şi cu cele cinci surori (Anatoli, Fotos, Fotida, Paraschevi şi Chiriachi), devenind înflăcăraţi propovăduitori şi întorcând pe mulţi la credinţa în Hristos. Vremurile erau destul de potrivnice pentru creştini, întrucât împăratul Romei de atunci, Nero, pornise o mare prigoană împotriva lor.

„Unul este cu adevărat Dumnezeu, Dumnezeul creştinilor!”

Victor, fiul cel mai mare al lui Fotini, era ostaş în armata romană şi, datorită bărbăţiei sale în războaiele purtate împotriva arabilor, împăratul îl făcuse voievod peste întreaga Italie. Neştiind că e creştin, îi dăduse misiunea de a prigoni pe fraţii săi de o credinţă, care se aflau în acel ţinut.

Sebastian, ducele Italiei, ştiind că Victor este creştin, căuta să-l convingă cu viclenie să dea curs poruncii împăratului; de asemenea, îl sfătuia să îşi oprească şi mama şi fratele de la a mai vesti în mod public Evanghelia lui Hristos.

Victor s-a împotrivit acestui fals prieten cu o replică de mărturisitor neînfricat: „Eu sunt şi voiesc să fiu propovăduitor al lui Hristos, precum sunt şi aceia, şi lasă să vedem răul care ni se va face”. Ultima încercare de convingere din partea lui Sebastian („Eu, frate, te sfătuiesc cele ce-ţi sunt de folos, iar tu socoteşte ce vrei să faci”), a atras asupra acestuia o imediată orbire, însoţită de grele dureri, încât din cauza lor a rămas mut şi a zăcut în pat trei zile. A patra zi, a exclamat cu glas mare: „Unul este cu adevărat Dumnezeu, Dumnezeul creştinilor!” Astfel, Sebastian a primit botezul creştin şi iniţierea în învăţătura Mântuitorului Hristos prin purtarea de grijă a lui Victor. De îndată ce a ieşit din apa botezului, şi-a căpătat vederea, spre marea uimire a unor slujitori păgâni, ce au alergat şi ei la Victor să primească botezul.

Toate acestea au ajuns imediat la urechile împăratului Nero, ceea ce l-a determinat să trimită ostaşi în Italia pentru a-i aduna pe toţi creştinii la Roma. Mântuitorul Hristos s-a arătat lui Victor şi i-a vestit această primejdie ce să se abată asupra lor, spunându-i că de atunci înainte numele lui va fi Fotinos, pentru că pe mulţi va lumina spre a crede în El. La fel S-a arătat Mântuitorul şi Sf. Fotini, vestindu-i cele ce avea să pătimească. Ea se afla atunci în Cartagina cu celălalt fiu al ei, Iosi, de unde, împreună cu mulţi creştini, au pornit spre Roma spre a face şi acolo misiune. Toată cetatea Romei s-a tulburat de îndrăzneala cu care aceşti creştini, în frunte cu Fotini, îşi propovăduiau credinţa.

Tirania persecutorilor în faţa răbdării cu credinţă

Cu toţii au fost aduşi în faţa împăratului, fiind ameninţaţi cu o moarte în grele chinuri dacă nu se vor lepăda de Hristos. Socotind moartea pentru Mântuitorul lor ca pe o mare bucurie şi cinste, toţi s-au învoit pentru a răbda orice li s-ar face. Nero a dat poruncă să fie supuşi unor groaznice şi greu de imaginat chinuri, din care în repetate rânduriau ieşit nevătămaţi, prin minune dumnezeiască, dând slavă lui Dumnezeu şi mărturisind astfel măreţia Lui.

Feluritele torturi pe care Sf. Fotini şi cei împreună cu ea le-au pătimit au fost dintre cele mai tiranice şi peste putere de suportat: încercarea de a li se zdrobi încheieturile mâinilor cu ciocane de fier, aruncarea într-un cuptor încins, primirea de otrăvuri, turnarea de plumb topit pe spatele lor, aruncarea într-o temniţă întunecoasă plină de şerpi veninoşi, răstignirea cu capul în jos, jupuirea pielii de pe trupuri. Din toate acestea, Dumnezeu i-a scos teferi spre uimirea crescândă a martorilor, inclusiv a împăratului, şi spre întoarcerea unora la credinţa creştină. Este cazul fiicei lui Nero, Domnina care, fiind trimisă cu gândul de a o îndupleca pe Sf. Fotini să-şi lepede credinţa, a devenit ea însăşi creştină şi a primit botezul, împreună cu alte o sută de slujitoare ale ei. La fel s-a întâmplat şi cu vrăjitorul Lambadie, care a pregătit otrăvurile aducătoare de moarte: văzând că aceşti pătimitori pentru Hristos nu sunt cu nimic vătămaţi, a crezut în Fiul lui Dumnezeu şi s-a învrednicit şi el de sfântul botez, primind numele de Teoclit şi fiindu-i tăiat capul cu sabia, la porunca împăratului.

În cele din urmă, cei mai mulţi dintre mărturisitori au fost omorâţi prin sabie. Fotida şi-a aflat cumplitul sfârşit fiind legată de doi copaci, care i-au despicat trupul în două. Sf. Fotini a rămas singura care nu a pătimit o moarte dureroasă, ci, fiind închisă o vreme în temniţă, şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului ei.