Sfânta Treime - modelul desăvârşirii spirituale

În fiecare an, în prima zi după Rusalii, sărbătorim Sfânta Treime. Această sărbătoare a fost aşezată imediat după Pogorârea Sfântului Duh, când se descoperă oamenilor şi a treia Persoană a Sfintei Treimi, pentru a arăta că mântuirea oamenilor de păcat este opera Sfintei Treimi, adică a Tatălui, prin hotărârea şi făgăduinţa Răscumpărării, a Fiului, prin Patimi şi Înviere, şi a Duhului Sfânt, prin venirea Sa la Cincizecime. Iconografia ortodoxă a surprins artistic şi spiritual imaginea revelată a Sfintei Treimi.

Învăţătura despre Sfânta Treime este fundamentul credinţei creştine. Această taină a Fiinţei divine depăşeşte raţiunea umană, dar fiind descoperită oamenilor prin grija lui Dumnezeu, ea este primită prin credinţă. Încă din rai, omul a putut să se bucure de iubirea infinită care leagă cele trei Persoane divine: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Modelul suprem de viaţă, pe care ni-l oferă Sfânta Treime, este principiul după care a fost creată întreaga lume. Ne putem desăvârşi spiritual numai dacă urmăm acest model de iubire şi de trăire. Deoarece la Cincizecime se descoperă oamenilor şi a treia Persoană a Sfintei Treimi, Biserica a stabilit o zi de cinstire deosebită a Sfintei Treimi. Această zi a fost aleasă imediat după sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, pentru a arăta că mântuirea oamenilor de păcat este opera Sfintei Treimi, adică a Tatălui prin hotărârea şi făgăduinţa Răscumpărării, a Fiului prin Patimi şi Înviere şi a Duhului Sfânt prin venirea Sa la Cincizecime.

Laudă Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh

După Pogorârea Sfântului Duh s-a întemeiat prima comunitate creştină şi a luat fiinţă Biserica văzută. Biserica în care este prezent Iisus Hristos prin Sfântul Duh, aduce pe pământ Sfânta Treime, pentru ca oamenii să intre în comuniune cu ea. De aceea, botezul, adică actul de intrare în Biserică, se face în numele Sfintei Treimi. Orice rugăciune începe cu formula de mărturisire a credinţei în Sfânta Treime: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. De asemenea, orice slujbă a celor şapte Sfinte Taine începe cu binecuvântarea preotului: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh...“. Acest lucru arată că orice slujbă adresează primele laude Sfintei Treimi. Cultul Sfintei Treimi este mult mai important decât cel închinat sfinţilor, pentru că fiecare Persoană divină este venerată ca Dumnezeu, în timp ce sfinţii sunt cinstiţi ca oameni care s-au desăvârşit.

De asemenea, credincioşii fac semnul Sfintei Cruci şi rostesc formula de mărturisire a credinţei în Sfânta Treime, pentru a chema Persoanele Sfintei Treimi să sălăşluiască în sufletele lor, pentru a le desăvârşi.

Dogma Sfintei Treimi

Învăţătura despre Sfânta Treime nu a fost formulată de la începutul existenţei creştinismului. Dacă în Vechiul Testament găsim doar câteva simboluri ale Sfintei Treimi, în Noul Testament, cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi se descoperă chiar de la botezul Lui Hristos în râul Iordan.

Apoi, Iisus a mărturisit adesea pe Tatăl şi a promis Apostolilor că va trimite pe Duhul Sfânt pentru a continua lucrarea Sa. De aceea, primele mărturisiri de credinţă creştine se concentrau asupra învăţăturii despre o Fiinţă divină care se ipostaziază în trei Persoane. Cu timpul, au apărut erezii legate de această învăţătură şi, de aceea, s-a simţit nevoia unei dogme, a unui Simbol de credinţă, care să formuleze succint credinţa în cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Aceasta a fost formulată în cadrul primelor două Sinoade Ecumenice de la Niceea şi Constantinopol, unde episcopii prezenţi au condamnat ereziile anitrinitare, precum arianismul şi macedonianismul, şi au folosit termeni greceşti, ca „fiinţă“, „ipostas“, „persoană“, „substanţă“, pentru a formula dogma Sfintei Treimi.

Adaptări pentru înţelegerea unui adevăr dogmatic

Icoana este un fapt compus, constituit din chipul ipostatic al persoanei sfinte reprezentate şi modul artistic (morfologia) prin care acest chip este prezentat simţurilor privitorului.

Această definiţie este valabilă şi în ceea ce priveşte problema reprezentării Sfintei Treimi, a Persoanelor dumnezeieşti. Nu poate fi reprezentat decât ceea ce s-a descoperit oamenilor, într-un fel sau altul. Este, în fond, problema cunoaşterii lui Dumnezeu Cel întreit-ipostatic. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ (Ioan 1, 18).

Biserica Ortodoxă dintotdeauna a avut acest adevăr de căpătâi drept călăuză. În registrul iconografic, a stabilit că singura icoană adevărată a Sfintei Treimi este icoana Domnului Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Lui Dumnezeu-Tatăl, Cel indescriptibil şi inefabil, omul ce icoană să-I facă? La fel şi Duhului Sfânt. Singurul lucru pe care iconografia ortodoxă a putut să-l facă, pentru a nu cădea în capcana agnosticismului, a fost să propună nişte intervenţii formale sau elemente pe care pictorul le adaugă chipului, ca să interpreteze teologic persoana sau evenimentul iconomiei dumnezeieşti. Aceste adaptări sunt o înlesnire faţă de privitorul credincios, pentru ca acesta să înţeleagă un adevăr dogmatic.

Filoxenia lui Avraam

În iconografia Sfintei Treimi, Biserica Ortodoxă a preferat ca icoană a Sfintei Treimi scena biblică a apariţiei celor trei îngeri în faţa patriarhului Avraam, la stejarul din Mamvri (Facere 18). Dar cei trei îngeri, redaţi, la început, fără aripi (vezi mozaicul de la Biserica „Santa Maria Maggiore“ din Roma), apoi cu aripi, nu constituie icoana propriu-zisă a Sfintei Treimi, aşa cum spunem despre icoana Domnului Hristos că este icoană a Fiului întrupat. De aceea, în vechile reprezentări, scena de la stejarul din Mamvri se numeşte „Filoxenia lui Avraam“ şi, pentru a fi valabilă, trebuie să conţină toate elementele istorice (prezenţa lui Avraam şi a Sarei, care slujeau îngerilor, stejarul etc.)

Cât despre prezenţa lui Dumnezeu-Tatăl într-o scenă iconografică, El este totdeauna simbolizat printr-o mână care iese dintr-o mandorlă, cel mai adesea în gestul binecuvântării. La fel este socotit şi Duhul-Sfânt sub chipul porumbelului. Este doar un mod în care s-a arătat a treia Persoană dumnezeiască la Botezul Domnului, şi nu o icoană fiinţială. Dovadă că, la Cincizecime, icoana Sfântului Duh este limba de foc, pictată în icoană ca rază sau ca flacără peste Sfinţii Apostoli.

În tradiţia ortodoxă, mai există o icoană a Sfintei Treimi, cea a „Etimasiei (pregătirii) tronului“. Are acelaşi caracter simbolic. Este vorba despre un tron pe care stau Sfânta Evanghelie şi porumbelul. Uneori, în spatele tronului este şi crucea. Desigur, tronul este, aici, icoana Tatălui, Evanghelia şi crucea icoana Fiului, iar porumbelul cu nimb, icoană a Sfântului Duh.

Treimea, în arta Renaşterii

În perioada Renaşterii, în Apus, s-a încetăţenit ca scenă a Sfintei Treimi, icoana Bătrânului cu barbă, a „Celui Vechi de zile“, Dumnezeu-Tatăl, care Îl ţine în braţe pe Fiul, adeseori răstignit, şi a porumbelului. Ea a influenţat şi ţările ortodoxe, prin înrâurirea pe care Renaşterea a avut-o asupra artei, în general, dar nu a fost acceptată de Biserica Ortodoxă drept canonică, din cauza antropomorfizării lui Dumnezeu-Tatăl. Un sinod ţinut la Moscova, în 1667, pe vremea când Rusia era influenţată de arta renascentistă, spune că: „A-L reprezenta în icoane pe Dumnezeu-Savaot cu barbă albă, cu unicul Său Fiu în poală şi cu un porumbel între Ei, este nemaipomenit de absurd şi de necuviincios, pentru că nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu-Tatăl“. (Bogdan SCORŢEA)