Stareţul Ambrozie înţelegea foarte bine că acolo unde se moare de foame, mai înainte de a vorbi de dreptate, trebuie să oferi pâine, dacă îţi este cu putinţă. El însuşi fiind un om cu o viaţă duhovnicească înaltă, care stinsese în sine toate necesităţile proprii, părintele Ambrozie merită mai mult decât oricare altul lauda lui Hristos pentru grija purtată celor nenorociţi". Marele merit al sfinţilor a stat deseori nu doar în sfaturile duhovniceşti, ci şi în ajutoarele materiale substanţiale oferite celor nevoiaşi. Stareţul Ambrozie de la Optina (1812-1892) este un astfel de exemplu.
Viaţa duhovnicească exemplară încă din copilărie este o constantă a vieţii multor sfinţi. O altă calitate des întâlnită este cea a râvnei pentru studiu şi desăvârşire intelectuală. Sfântul Ambrozie le-a posedat pe amândouă de mic.
Îi uimea pe cei din jur cu bunătatea, dar şi cu inteligenţa sa, caracteristici pe care le-a păstrat până la sfârşitul vieţii sale. Născut în familia unui paraclisier sărac din judeţul Lipeţk, pe 21 noiembrie 1812, nu a avut un mediu prea prielnic studiului. A reuşit însă
să dobândească o bună cunoaştere a slujbelor şi rânduielilor bisericeşti încă de timpuriu. Totodată, a învăţat ce înseamnă sărăcia şi cât de important este să oferi unui om nu doar sfaturi, fie ele şi duhovniceşti, ci şi o bucată de pâine. După terminarea seminarului din gubernia Tambov şi o scurtă carieră în învăţământ, Sfântul Ambrozie a simţit chemarea spre monahism. A plecat fără a mai cere binecuvântarea episcopului, pe ascuns, la Mănăstirea Optina. De aici, a trimis ierarhului o scrisoare, motivându-şi gestul prin dorinţa evitării unei întâlniri cu rudele, care l-ar fi convins, poate, să renunţe la calea sa. Drumul spre mănăstire a fost rodul unei făgăduinţe pe care tânărul Alexandru Mihailovici Grenkov (numele de mirean al sfântului) o făcuse atunci când fusese grav bolnav. O eventuală retragere a acestei făgăduinţe era oricum ieşită din discuţie, dar Sfântul Ambrozie a dorit să evite orice conflict.
Ascultările împlinite la Mănăstirea Optina
Două au fost ascultările primordiale împlinite de stareţul Ambrozie. Prima dintre ele s-a rezumat la ucenicia în bucătăria mănăstirii. Sunt şi astăzi numeroase persoane care, fără a lua aminte la viaţa dificilă pe care o presupune monahismul, încearcă să intre în mănăstire crezând că se vor odihni. Viaţa monahală nu înseamnă însă doar rugăciune sau lecturi duhovniceşti, ci şi o muncă fizică susţinută. Uneori, munca fizică se dovedeşte chiar epuizantă, datorită numărului mare de vizitatori şi pelerini. Un astfel de exemplu de mănăstire era Optina. Stareţul Ambrozie a fost ascultător şi nu a protestat în momentul în care a primit această încredinţare la bucătăria mănăstirii. Nu a venit cu pretenţiile valorii sale intelectuale, ci a aşteptat smerit ca aceste calităţi să fie puse în valoare mai întâi de Dumnezeu. Astfel, după o scurtă perioadă de timp a fost luat ca ucenic de părintele Macarie, "cărturarul" schitului. Părintele Macarie se ocupa de traducerile din diverşi Sfinţi Părinţi, iar Ambrozie s-a dovedit un ucenic învăţat şi râvnitor. După moartea părintelui Macarie, Ambrozie a fost numit stareţ al schitului.
Unde este limita creştinismului?
Fiecare duhovnic are o putere mai mare sau mai mică de citire duhovnicească a necazurilor credincioşilor săi. Stareţul Ambrozie a ştiut să ofere sfaturi în orice domeniu al vieţii oamenilor care veneau la el. Aşa cum spune şi Eugen Poselianin: "Creştinismul are o arie de acţiune foarte vastă, cuprinzând toată diversitatea lucrărilor omeneşti. Prin aceasta şi este mare creştinismul şi se demonstrează izvorul său dumnezeiesc, prin faptul că este atotcuprinzător. Creştinismul, prin aria sa largă de acţiune, binecuvântează munca învăţătorului, ostaşului, medicului, savantului, judecătorului, negustorului, scriitorului etc. El proclamă drept sfântă orice muncă cinstită şi învaţă cum poate fi aceasta împlinită mai bine, după cuviinţă. Acelaşi lucru îl învăţa şi părintele Ambrozie" (Sfaturi pentru familia creştină, p. 11). Practic, părintele Ambrozie încerca să afle toate problemele cu care se confruntau credincioşii care veneau la el pentru un sfat. Astfel, o bătrânică a venit într-o zi să-i spună că stăpâna ei vrea să o dea afară pentru că nu se mai poate îngriji de curci. Stareţul a ascultat-o cu atenţie şi a reuşit să îi dea câteva sfaturi legate de felul cum trebuie să hrănească mai bine animalele de care are grijă. Oamenii prezenţi la această discuţie din curtea mănăstirii râdeau de bătrână spunând că aceasta a venit pentru treburi lumeşti la stareţ. Stareţul însă le-a spus: "Curcile sunt viaţa ei, fără acestea moare de foame." Oare la un duhovnic faimos vin doar oamenii frământaţi de lucruri duhovniceşti, sau şi cei care au mari nevoi materiale? Un stareţ se poate îngriji doar de sufletul unui om, şi de trupul lui nu? Ce sens mai au atunci vindecările şi minunile sau milosteniile de care am citit de atâtea ori? Stareţul Ambrozie lucra nu doar cu cuvântul, ci şi cu fapta.
Muncă intensă, fără întrerupere
Sfinţii nu au cunoscut vreodată stresul sau imposibilitatea de a face o anumită activitate pentru că nu se pricepeau. Sfinţii nu prea au cunoscut în general refuzul, decât în situaţii care erau nerecomandate pentru întreţinerea vieţii lor duhovniceşti. Stareţul Ambrozie avea o obşte imensă în subordine şi discuta zilnic cel puţin opt ore cu persoanele care îl căutau. Trimitea între 30 şi 40 de răspunsuri la scrisorile primite în fiecare zi, străduindu-se să cuprindă tot ce îi era necesar acelei persoane din punct de vedere duhovnicesc în doar câteva propoziţii. Discernământul său duhovnicesc, setea de sădire a dragostei în sufletele credincioşilor, dar mai ales harul lui Dumnezeu au făcut ca această muncă deosebit de grea să fie dusă la bun sfârşit. Treizeci de ani a avut acest ritm. Un ritm infernal, pe care nici un om prin puteri proprii nu ar putea să îl poarte, chiar dacă ar avea toate facilităţile la dispoziţie. Slujbele, scrisorile, discuţiile, problemele inerente unei obşti numeroase erau suficiente pentru a-l determina să renunţe. Dragostea de Dumnezeu şi de oameni nu poate să accepte eşecul. Bunătatea este un izvor care nu se opreşte niciodată, decât din proprie voinţă, fiindcă oamenii din jur nu îl pot astupa. Un izvor veşnic, pentru că sfinţii fac minuni şi după moarte. Stareţul Ambrozie s-a stins din viaţă pe 10 octombrie 1892, pentru a-şi continua munca în ceruri: revărsarea dragostei lui Dumnezeu peste omenire.
Rugăciunea ultimilor stareţi de la Optina
Deşi nu toate cărţile de rugăciuni pe care le avem la îndemână cuprind această rugăciune, ea este destul de cunoscută în Biserica Ortodoxă Română. Mulţi credincioşi o citesc zilnic şi apreciază conţinutul ei deosebit, plin de duhovnicie în simplitatea lui. Nu putem spune cu exactitate cine a compus-o, dar nu este rodul unei înţelepciuni omeneşti, ci a uneia duhovniceşti. "Doamne, dăruieşte-mi să primesc cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi. Învredniceşte-mă să mă dau întru totul Sfintei Voiei Tale. În tot ceasul astăzi, povăţuieşte-mă şi în toate mă sprijineşte. Oricare vor fi veştile pe care le voi primi în timpul zilei, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi întărit în credinţa că peste toate este Sfântă Voia Ta. În toate faptele şi cuvintele mele, Tu călăuzeşte-mi simţirile. În toate întâmplările neaşteptate, nu mă lăsa să uit că totul vine de la Tine. Învaţă-mă să fiu deschis şi înţelept cu fiecare din mădularele familiei mele duhovniceşti, pe nimenea amărând, pe nimenea întristând. Doamne, dă-mi putere să port osteneala zilei de astăzi şi toate întâmplările din vremea ei. Călăuzeşte-mi voia şi învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert. Amin." Stareţul Ambrozie este cel care a împlinit această rugăciune în toată viaţa sa, prin faptele şi cuvintele sale. Liniştea sufletească, seninătatea am putea spune, l-a însoţit pretutindeni, în fiecare discuţie, în fiecare scrisoare, în fiecare rugăciune. Ştim că orice drum duhovnicesc este pavat cu multă rugăciune, pe care nu o împlinim doar singuri, sau nu trebuie să o împlinim doar singuri. Şi ceilalţi trebuie să se roage pentru noi. Stareţul Ambrozie de la Optina este, până în prezent, un astfel de rugător. Un om al dragostei veşnice de oameni.
"Sfinţii nu au cunoscut vreodată stresul sau imposibilitatea de a face o anumită activitate pentru că nu se pricepeau. Sfinţii nu prea au cunoscut în general refuzul, decât în situaţii care erau nerecomandate pentru întreţinerea vieţii lor duhovniceşti. Stareţul Ambrozie avea o obşte imensă în subordine şi discuta zilnic cel puţin opt ore cu persoanele care îl căutau. Trimitea între 30 şi 40 de răspunsuri la scrisorile primite în fiecare zi, străduindu-se să cuprindă tot ce îi era necesar acelei persoane din punct de vedere duhovnicesc în doar câteva propoziţii."
