Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Sfântul Antim Ivireanul - „floarea cu străluciri de aur a toată arta cea bună”

Sfântul Antim Ivireanul - „floarea cu străluciri de aur a toată arta cea bună”

Galerie foto (6) Galerie foto (6) Documentar
Un articol de: Arhim. Mihail Stanciu - 27 Sep, 2020

Cel mai de seamă ierarh al Ţării Româneşti, ­deopotrivă păstor şi ­învăţător, a fost şi rămâne Mitropolitul Antim ­Ivireanul. „Floare cu străluciri de aur a toată arta cea bună” (cum l-a numit Patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului), Sfântul Ierarh Martir Antim ­Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1708-1716), și-a pus întreaga pricepere și energie pentru sporirea Bisericii și ­luminarea credincioșilor creștini ortodocși (nu doar români), integrând credința, știința și arta dimpreună cu filantropia și politia într-un demers unitar, simfonic și ­sintetic, pentru slăvirea lui Dumnezeu și slujirea semenilor. Agonisind ­încă din tinerețe feluritele meșteșuguri ale caligrafiei, picturii, sculpturii și broderiei, smeritul, ­eruditul și neobositul om de rugăciune și de ­comuniune, de carte și de arte, trecând prin ­toate treptele slujirii bisericești și împletindu-și nevoințele cu razele ­harului și înțelepciunii dumnezeiești, a devenit model și lumină a preoției - „arta artelor și știința științelor”.

Potrivit tradiției orale, Antim era originar din localitatea Ude - Iviria (Georgia de astăzi), și s-a născut din părinți drept­credincioși, Ioan și Maria, în jurul anilor 1640-1650, primind numele de botez Andrei. La vârsta tinereții a fost răpit din patria lui, adus în Imperiul Otoman și vândut ca sclav turcilor (probabil 1665-1670), stare în care el a răbdat cu multă durere sufletească îndepărtarea de părinți și de prietenii lui creștini. Din pronia lui Dumnezeu, Patriarhul Dosithei Notara al Ierusalimului l-a întâlnit și, apreciindu-i calitățile, l-a răscumpărat (probabil în anul 1685 la Ierusalim), l-a tuns monah și l-a hirotonit ieromonah „aghiotafit” (pe seama Sfântului Mormânt), aducându-l cu sine la Constantinopol și apoi în Muntenia și-n Moldova (vara lui 1686), unde și-a desăvârșit măiestria în artele frumoase, învăţând şi limbile greacă, slavonă și română. La Mănăstirea Cetățuia - Iași a devenit și egumen (iulie 1689), iar în anul 1690, Patriarhul ­Dosithei l-a adus în Ţara Românească, ca ucenic-tipograf la fostul Episcop Mitrofan al Huşilor și egumen (1691-1694) la Mănăstirea „Sfântul Sava” din București (metoc al Sfântului Mormânt). Aici ieromonahul Antim l-a întâlnit prima oară pe Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu, cu care avea să conlucreze în chip spornic la tipărirea multor cărți de folos în întreg Răsăritul creștin. Ieromonahul Antim a părăsit apoi Mănăstirea „Sfântul Sava” și a plecat la Mănăstirea Snagov, fiind numit egumen în vara anului 1694 de către bătrânul Mitropolit Teodosie al Țării Românești. După 7 ani, în 1701, a fost adus iar în București să conducă tipografia mitropoliei. Pentru viaţa sa profund duhovnicească oglindită şi în activitatea sa tipografică și culturală, Antim a fost ales şi înscăunat Episcop al Râmnicului la 17 martie 1705. Apoi, la 22 februarie 1708, potrivit testamentului Mitropolitului ­Teodosie, ierarhul Antim este înscăunat Mitropolit al Ungrovlahiei, de faţă fiind şi patriarhii Alexandriei şi Ierusalimului, continuând să desfăşoare o bogată activitate pastorală şi tipografică.

Ierarh cărturar

În total, Sfântul Antim a realizat 69 de tipărituri (68 de cărți și un hrisov domnesc), 40 dintre ele fiind apărute cu osteneala lui personală. Cărțile au fost tipărite astfel: la București - 23 (între anii 1691-1694: 5, 1701-1705: ­15, 1715-1716: 3), la Mănăstirea Snagov - 16 (1694-1701), la ­Râmnic - 11 cărți (1705-1707), la Târgoviște - 19 (1709-1715). Cărțile au fost imprimate în mai multe limbi: 33 în limba greacă, 25 în limba română, una în ­slavonă, 9 în câte două limbi dintre care 6 slavo-române, 2 greco-arabe și una greco-română, iar o carte în trei limbi, greco-slavo-română. De la el ne-au rămas și 7 cărți originale: Didahiile (28 de predici ale sale, 1708-1716, manuscris), Învăţătură pe scurt pentru taina ­pocăinţei  (1705), Chipurile Vechiului şi Noului Testament  (1709, manuscris), Învăţătură bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor  (1710), Capete de poruncă la toată ceata bisericească  (1714), Așeză­mântul Mănăstirii Tuturor Sfinților  (1715), Sfătuiri creștino-politice ­către voievodul Ștefan Cantacuzino (1715). Unele volume sunt ilustrate cu miniaturi gravate chiar de mâna lui, de o măiestrie şi frumuseţe deosebite. ­Între cărţile tipărite de el şi puse la îndemâna credincioşilor români amintim câteva: Antologhionul (1697), Mărturisirea Ortodoxă (1699), Carte sau lumină  (1699), Învăţăturile creştineşti  (1700), Floarea darurilor (1701), Noul Testament  (1703), Molitvelnicul (1706), Psaltirea (1710), Octoihul (1712), ­Liturghierul (1713), Pilde filozofeşti  (1713), Catavasierul (1715), Ceaslovul (1715).

Martiriul și condamnarea nedreaptă

Înflăcărat luptător împotriva asupririi turceşti, Mitropolitul Antim a participat cu alți boieri români la un complot împotriva lui Nicolae Mavrocordat (primul domnitor fanariot, crud și jefuitor) în august 1716. Revolta lor a fost înăbușită în sânge, iar Antim a fost arestat și supus la cumplite defăimări şi chinuri. Obligat să-şi dea demisia şi refuzând-o, Mitropolitul Antim a fost caterisit pe nedrept de Patriarhia Ecumenică și condamnat de sultanul Ahmed al III-lea pentru magie și revoltă, urmând să fie exilat și închis pe viaţă în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de pe Muntele Sinai. Pe drum însă, spre finalul lunii septembrie 1716, ostaşii turci l-au omorât, aruncându-i trupul (tăiat în bucăți) în apele râului Tungia, lângă Adrianopol (Edirne).

Abia după 250 de ani, în anul 1966, Patriarhia Ecumenică a anulat nedreapta sentinţă de ­caterisire dată asupra marelui Ierarh Martir Antim Ivireanul. Deşi n-a fost român de neam, pentru harul cuvintelor şi al vieţii lui, Mitropolitul Antim a fost iubit şi preţuit încă din viață de poporul nostru, care a văzut în el un adevărat „om al lui Dumnezeu”. Aşa se şi explică decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe ­Române din 19-20 iunie 1992, prin care strălucitul între ierarhi, Antim Ivireanul, a fost confirmat oficial în rândul sfinților, ca ­ierarh-martir, fiind prăznuit la 27 septembrie.

Râvnitor în cele duhovnicești

Mai întâi de toate, trebuie să spunem că temelia sporirii sale duhovnicești, artistice și ierarhice pe treptele slujirii pastoral-misionare, a fost fidelitatea Sfântului Antim față de Dumnezeu și față de Biserica Lui în dreapta înțelegere și slăvire. Drept confirmare a credinței sale statornice, Sfântul Antim Ivireanul, mărturisitorul și apărătorul Ortodoxiei prin viață și prin tipar (interzicând sub blestem tipărirea de cărți eretice), a fost întronizat, din rânduială dumnezeiască, Mitropolit al Țării Româ­nești în Duminica Ortodoxiei, la 22 februarie 1708, tot de un Sfânt Ierarh - Gherasim Palladas, ­Patriarhul Alexandriei.

Cu alte cuvinte, râvna pentru Dumnezeu și Biserică, pentru ­Ortodoxie și pentru folosul crești­nilor (dovedită mai întâi prin intermediul tiparului) a fost virtutea primordială a Sfântului Antim Ivireanul pentru care Dumnezeu l-a chemat și l-a pus la loc înalt să fie „lumină a lumii”, „sare a pământului” și „pescar de oameni”, adică preot, egumen și ierarh, păstor și îndrumător pentru monahi, clerici și mireni deopotrivă. Dorea ca toți preoții să fie oameni evlavioși, înțelepți și iubitori de popor, de aceea le-a și adresat două cărți cu învățături pastorale. Ca un adevărat părinte duhovnicesc, neavând pată ori prihană care să-l compromită, Sfântul Antim avea curajul și cuvântul cu putere multă să se revolte și împotriva fățărniciei creștinilor, a nedreptăților sociale și a păcatelor dregătorilor, mustrând cu asprime pe cei vinovați și chemându-i la pocăință pe toți.

Dar ierarhul martir nu s-a preocupat numai de educarea morală și spirituală a credincioșilor ortodocși români în lupta contra păcatelor, inclusiv de modelarea cuviincioasă a clasei politice (domnitori, boieri și dregători) după dreptarul Evangheliei, ci s-a implicat și în procesul social-politic al emancipării poporului creștin român de sub asuprirea nedreaptă a conducătorilor abuzatori (români și fanarioți) și a otomanilor, dovedind prin cuvintele și faptele sale vocația și răspunderea profetică a Bisericii, el arătându-se atât arhiereu al lui Hristos, cât şi „părinte al cetăţii”, precum marii păstori ai Bisericii din vechime. Pe de o parte, arhiereul trebuie să conlucreze cu domnitorul creștin pentru binele social de care sunt responsabili amândoi și, pe de altă parte, fiind păstor sufletesc al tuturor, arhiereul trebuie să-l mustre și să-l îndrepte pe domnitor când acesta iese din ascultarea de Dumnezeu și, prin exemplul său rău, creează sminteală în popor.

Sfântul Antim a înțeles foarte bine că pentru creștinul ortodox conștiința eclesială și conștiința națională se împletesc și se susțin reciproc, întrucât iubirea de Dumnezeu cel Veșnic sporește și se dovedește în răspunderea față de neamul propriu (în care ne-am născut și am primit credința) și față de comunitatea în care trăim vremelnic. De aceea a căutat să promoveze credința creștină în popor pe limba lui, românizarea cărților și a slujbelor bisericești fiind lucrarea fundamentală de coeziune culturală a românilor (cărțile teologice și liturgice fiind folosite și ca manuale școlare), Sfântul Antim dovedindu-se, ­împreună cu Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, precursor al Marii Uniri din 1918. Conlucrarea după model bizantin dintre Biserică și Stat a căpătat în epoca brâncovenească strălucirea celei mai prestigioase „monarhii culturale” din Evul Mediu târziu românesc, acreditată și prin toată „floarea cea vestită” a intelectuali­tății grecești din Răsărit prezentă la București, care a generat curentul umanist creștin din secolele XVII-XVIII. Nu trebuie să uităm că mitropolitul cărturar hirotonea preoți care slujeau nu doar în Muntenia, ci și în Ardealul aflat sub propaganda catolică, greco-catolică și protestantă care avea și un puternic caracter antinațional, trimițându-le românilor de peste munți cărți și o tipografie (după anul 1710), necesare școlarizării tinerilor.

Ctitor de biserici

Sfântul Antim Ivireanul a vrut ca lucrarea cultural-misionară și filantropică inițiată de el să se continue și după moartea lui ­într-o mănăstire citadină, a cărei obște ostenitoare (alcătuită din monahi și mireni deopotrivă) să fie dedicată slujirii lui Dumnezeu și semenilor. Astfel, în Mănăstirea Tuturor Sfinților, ridicată din temelie conform planurilor lui în perioada 1713-1715, funcționau, cu scop misionar-cultural și filantropic, o tipografie bilingvă (greacă-română), o ­bibliotecă publică de împrumut (prima din Țara Românească) și o bolniță. De asemenea, la anumite sărbători, copiii săraci și ­orfani erau ajutați material și ­financiar, unii fiind sprijiniți și pe termen lung la școală sau la întemeierea familiei.

O altă mare realizare în domeniile tipografiei și școlii, prin care Sfântul Antim a contribuit la întărirea Ortodoxiei și a conștiinței naționale, a fost, precum el însuși lăsase ca testament, formarea de ucenici destoinici care i-au continuat lucrarea misionară: ipodiaconul Mihail Iștvanovici, Gheorghe Radovici, ieromonahul Dionisie Floru, preotul Stoica Iacovici, preotul-dascăl Ivan Făgărășanul, Sava ieromonahul și alții; ar fi nedrept să-i trecem cu vederea pe ceilalți, necunoscuți (de noi, dar cunoscuți de Dumnezeu), tipografi, gravori, iconari, dascăli și copiști de manuscrise (popa Nicola notareșul, popa Stanciu, Efrem grămăticul ș.a.), care au trudit în mănăstirile, tipografiile și școlile conduse de strălucitul ierarh martir, ținând aprinsă mai departe făclia Ortodoxiei și a românismului în popor.

De asemenea, ca artist polivalent și ca ierarh mai apoi, Sfântul Antim Ivireanul a contribuit la întărirea credinței creștine și a identității naționale prin susținerea celorlalte arte frumoase (arhitectură, sculptură, pictură, broderie, caligrafie și muzică) și a meșterilor (mai mult sau mai puțin cunoscuți) care au lăsat în cultura română importante ­monumente și documente ale epocii brâncovenești cunoscute prin sinteza originală dintre grandoarea barocului apusean, finețea orientală și simplitatea (înțeleasă ca esențializare) tradiției populare românești. Mănăstirile Cozia, Strehaia, Surpatele, Fedeleșoiu, Hotărani, Ostrov, Hurezi, Govora, Snagov și Antim sunt doar câteva dintre locașurile de cult în stil brâncovenesc, unde Antim a ­coordonat lucrările de construcție și restaurare ajutat de meșteri români, imprimând elemente de artă cu specific românesc.

Trăitor și mărturisitor al ­Ortodoxiei universale, Sfântul Antim Ivireanul a întreținut relații apropiate cu întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe surori din Răsăritul creștin aflat sub stăpânirea turcească (Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Constantinopol), ajutând la consolidarea învățăturii creștin-ortodoxe și a identității etnice a creștinilor în acele țări prin trimiterea de cărți, antimise și tipografii (Siria - 1705, Georgia - 1708, Ierusalim - 1714).

Cu dragoste pentru români 

În mod cert, anvergura duhovnicească și culturală încununată de martiriu a Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul a atras de peste 300 de ani pe mulți intelectuali români și străini, înrâurind asupra lor o influență covârșitoare. Arhierei, monahi, preoți și mireni deopotrivă, toți au văzut lumina lină a Mântuitorului Iisus Hristos strălucind cu putere în Sfântul Antim Ivireanul, în cuvintele și în faptele lui și au format în timp obștea duhovnicească și culturală ocrotită de ilustrul ierarh. Putem afirma că nu doar obștea de monahi a mănăstirii ctitorite de el a purtat făclia credinței ortodoxe și a valorilor naționale sub acoperământul Sfântului Antim, ci toți creștinii ortodocși din neamurile românesc, georgian, grec, arab și slav, care l-au cunoscut cumva, au primit și primesc mereu ajutorul și inspirația lui întru sporirea râvnei pentru Dumnezeu și pentru Biserica lui Dreptslăvitoare Universală. În acest proces îndelung de luminare și vindecare a sufletelor oamenilor, Sfântul Antim continuă să lucreze cu răbdare și perseverență până la sfârșitul veacului acesta. Dar noi, la Mănăstirea Antim din București, am primit mărturii de la mulți credincioși că Sfântul ­Antim Ivireanul a intervenit în viața lor în chip minunat, pe unii aducându-i la Ortodoxia mântuitoare de pe căile rătăcite ale unor ideologii străine de gândirea sănătoasă, de viața Bisericii și de valorile tradiționale românești, iar pe alții vindecându-i de boli trupești, unele foarte grele sau chiar incurabile.

Așadar „duhul și puterea” (râvna credinței și mărturisirea convingătoare a) Sfântului Antim s-au arătat în timp și în lucrarea duhovnicească a unor ierarhi care au viețuit în obștea Mănăstirii Tuturor Sfinților (Ilarion al Arge­șului, Irineu Mihălcescu ș.a.) și ieromonahi - membri ai mișcării isihaste Rugul Aprins (ieroschimonahul martir Daniil Sandu ­Tudor, arhimandritul Sofian Boghiu, ieromonahul Adrian Făge­țeanu, arhimandritul Benedict Ghiuș, ­arhimandritul Vasile Vasilache, arhimandritul Arsenie Papacioc ș.a.) - duhovnici erudiți și artiști apre­ciați, teologi apolo­geți și predicatori experimentați, gospodari cum­pătați și lucrători neobosiți în câmpul pastoral-misionar și filantropic al Bisericii Românești în vremea de grea încercare a comunismului agresiv și prigonitor. Revigorarea duhovnicească a Mănăstirii Antim din vremea lor (1940-2000), cuprinzând și organi­zarea Bibliotecii Sfântului Sinod, a reprezentat un centru de iradiere spirituală și culturală în întreaga cetate a Bucu­reștilor și un stâlp de rezistență a întregii Românii creștine în fața cotropitorilor ­străini și necreștini (ba chiar ­antiromâni și anti­creștini).

Și suntem convinși că și astăzi, la arătare sau în ascuns, Sfântul Antim Ivireanul continuă să reverse înrâuriri puternice în viețile multor români spre întărirea lor în credința ortodoxă și în conștiința națională - rădăcinile noastre spirituale adânci care ne leagă de strămoși și ne dau stabilitate într-o lume mișcătoare, aflată într-un proces vizibil de descreștinare și destructurare postmodernistă.

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Antim Ivireanul