În ţinuturile oltene, numeroşi sihaştri au căutat liniştea rugăciunii atraşi de locurile muntoase şi sălbatice de la poalele munţilor Carpaţi. De la Mănăstirea Tismana, până la Mănăstirea Turnu, de pe Valea Oltului, iubitorii de asceză au săpat bisericuţe în stâncă, au practicat rugăciunea inimii împletită cu cele mai aspre nevoinţe, pentru a-şi găsi desăvârşirea. Departe de lume, ei au dobândit mântuirea prin faptele lor sfinte, prin credinţa lor jertfelnică şi mai ales prin viaţa lor aleasă.
Sfântul Cuvios Antonie de la Schitul Iezer din judeţul Vâlcea este unul din marii părinţi cu viaţă aleasă, care s-a nevoit pe meleagurile oltene la poalele munţilor Căpăţânii, pe malul stâng al pârâului Cheia. S-a născut, consideră o parte a istoricilor, în deceniul al treilea al secolului al XVII-lea, într-unul din satele vâlcene de la poalele munţilor Carpaţi, într-o familie de negustori aromâni, originari din nordul Greciei, din Ianina, stabiliţi în Ţara Românească la Râmnicu-Vâlcea. În „Istoricul Eparhiei Râmnicului Noul Severin“, scris de episcopul Athanasie Mironescu în anul 1906, este prezentată şi viaţa Sfântului Antonie aşa cum s-a păstrat din timpul ucenicului său Nicolae din Teiuş. Conform relatărilor sale, Sfântul Antonie ar fi venit în Ţara Românească la vârsta de 20 de ani, în timpul domnitorului Matei Basarab.
Pustnic vreme de două decenii şi jumătate
Sfântul Antonie a trăit în timpul domnitorilor Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, într-o perioadă înfloritoare a monahismului românesc. S-a ocupat cu negoţul până la vârsta de 62 de ani, timp în care a fost căsătorit şi a avut un copil cu numele Mihail, care a fost preot la catedrala din Râmnicu-Vâlcea. Deşi a rămas văduv de tânăr, Sfântul Antonie a intrat în obştea de la Iezeru în jurul anului 1690, la vârsta de 62 de ani. Dorind să ducă o viaţă ascetică, cu post şi priveghere după modelul monahilor atoniţi, Sfântul Antonie a cerut binecuvântarea episcopului Ilarion al Râmnicului (1693-1705) pentru a merge la Sfântul Munte. Văzând râvna pentru cele sfinte a monahului Antonie şi cunoscându-i viaţa sa îmbunătăţită, episcopul Ilarion l-a convins să renunţe la acest gând şi să rămână pe meleagurile vâlcene spre folosul multor fraţi de la Iezer. A cunoscut nevoinţele sihaştrilor de prin părţile locului, sporind în rugăciune şi smerenie.
Dorind să trăiască departe de lume, Sfântul Antonie a urcat în munte, la câţiva kilometri de schit şi s-a adăpostit într-o peşteră unde s-a ostenit peste două decenii şi jumătate. Pentru că nu avea unde se ruga, Sfântul Antonie a început să sape singur în stâncă un lăcaş de închinare numai cu dalta şi ciocanul. După trei ani de muncă şi rugăciune, bisericuţa a fost gata, înzestrată cu cele necesare sfintelor slujbe, catapeteasmă şi icoane, fiind sfinţită de episcopul Ilarion la rugămintea Sfântului Antonie. În această bisericuţă, la sărbători mari şi în posturi, venea din când în când câte un ieromonah de la schit şi săvârşea Sfânta Liturghie. De multe ori cobora la schit pentru a primi Sfânta Împărtăşanie şi pentru a asculta Sfânta Liturghie. După ce lua masa împreună cu fraţii din mănăstire, el dădea sfaturi folositoare de suflet ucenicilor săi şi celor care veneau la chilia sa ca să găsească liniştea sufletească.
Retras în peşteră, trăind după rânduiala atonită, Sfântul Antonie a început să urce pe scara virtuţilor, devenind un reper spiritual pentru monahii olteni şi transilvăneni. Vestea despre sfinţenia vieţii sale s-a răspândit repede, mulţi creştini venind să găsească hrană spirituală în bisericuţa din munte. S-au apropiat de Sfântul Antonie mulţi ucenici care doreau să trăiască după rânduiala sa, unul dintre aceştia fiind ieromonahul Nicolae din Teiuş, cel care a scris viaţa cuviosului şi este trecut în pisania de pe biserica schitului. Pelerinii care doreau să primească ajutor de la Sfântul Antonie urcau până la bisericuţa din stâncă. Erau impresionaţi de viaţa simplă, de nevoinţele la care se supunea, de multe ori găsindu-l tăind copaci, stivuind bolovani sau plivind grădina pe care o avea în poiană. Ziua muncea, iar noaptea o petrecea în privegheri neîntrerupte şi rugăciuni fierbinţi, însoţite de lacrimi izvorâte din inimă.
Nu dormea niciodată în pat
Rămas la Schitul Iezer, metoc al Episcopiei Râmnicului, Sfântul Antonie a reuşit să ridice lăcaşul de cult din starea jalnică în care se afla. La cererea episcopului Ilarion, Sfântul Antonie a refăcut biserica şi chiliile schitului Iezer prin anii 1700-1705, folosind toţi banii pe care îi câştigase din timpul când fusese negustor. Truda Sfântului Antonie este consemnată de pisania de pe peretele bisericii în care se arată: „Această Sfântă Biserică unde se prăznuieşte Vovidenia făcutu-o dintru întâiu răposatul Mircea Voievod cu Doamna Chiajna la 1553 şi prin trecerea vremurilor din necăutare s-au surpat, iar mai pe urmă s-a făcut de iubitorul de Dumnezeu, Chir Ilarion Episcop, ajutând şi Antonie schimonahul, iar acum, în zilele lui Damaschin, Episcop al Râmnicului, s-au zugrăvit şi s-au înfrumuseţat de smeritul între Ieromonahi Chir Nicolae, Sân Nicoli ot Teiuş meseta Mart din 9 leat 7222 (1714)“.
Viaţa aspră, postul, ostenelile sihăstreşti şi rugăciunea continuă au lucrat minunat asupra Sfântului Antonie. Pentru a nu cădea în ispite, Sfântul Antonie purta un brâu din lanţuri de fier. Hrana sa era puţină, căci „numai după ceasul al nouălea consuma pâine şi apă“. Nu a băut vin sau alte băuturi care i-ar fi tulburat rugăciunea. Viaţa sa de sihăstrie s-a asemănat cu cea a Sfântului Antonie cel Mare, din pustiul Egiptului, şi cu cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, căci nu dormea niciodată pe pat, ci rezemat puţin, ca un ostaş al lui Hristos în război permanent cu duşmanii cei nevăzuţi. Rugăciunea sa fierbinte era însoţită întotdeauna cu lacrimi de pocăinţă.
Darul înainte-vederii
Pentru multele sale osteneli, cuviosul a primit de la Dumnezeu darul înainte-vederii şi al vindecării. Celor care veneau la peştera sa şi cereau cuvânt de folos şi rugăciune îndată li se împlinea cererea. Cuviosul avea şi câţiva ucenici de la schit, care îl cercetau în zile de sărbători şi îi aduceau cele de care avea nevoie. Însă nu numai în acest schit avea ucenici, ci începuse să aibă ucenici şi în alte schituri şi mănăstiri, şi chiar şi prin oraşe şi sate, numele lui ajungând vestit până şi dincolo de Carpaţi, în Transilvania.
Cunoscându-şi sfârşitul, Sfântul Antonie a dat ucenicului său Nicolae ultimele poveţe înainte de marea trecere către Domnul Hristos. A fost dorinţa sfântului ca trupul său să nu fie îngropat în mănăstire, aşa cum ar fi vrut arhiereul şi părinţii de la Iezer, ci să rămână lângă chilia în care a vieţuit, în dreapta intrării. Şi-a pregătit singur groapa săpată la intrarea în bisericuţa ce i-a fost altar de rugăciune, nevoind să se despartă de locul în care a vieţuit 28 de ani. Astfel, pe 23 noiembrie 1719 (după unele păreri 1714, după altele 1720), Sfântul Antonie a trecut la cele veşnice, fiind plâns de toată obştea Schitului Iezer.
Cinstirea Sfântului Antonie a continuat şi după moartea sa, căci mulţi credincioşi veneau la mormântul său pentru a se ruga şi pentru a aprinde lumânări. Sfântul s-a arătat de mai multe ori în vis ucenicilor săi, având pe piept o cruce strălucitoare şi stând în biserică, îndemnându-i să nu fie trişti pentru trecerea sa, ci să se bucure pentru că se afla la odihna veşnică.
