Slujirea Sfântului Apostol Iacob, ruda Domnului și cel dintâi Episcop al Ierusalimului, este model de grijă pentru credincioșii păstoriți și jertfelnicie pentru Biserica lui Hristos. Mărturii despre viața și slujirea ca episcop a Sfântului Iacob găsim în cărțile canonice ale Noului Testament, la istoricul Iosif Flaviu, în scrierile apocrife şi gnostice, precum și în cuvintele Sfinților Părinți.
Sfântul Iacob, ruda Domnului, a condus vreme de aproape 30 de ani comunitatea creștinilor din Ierusalim, fiind primul episcop al acestei cetăți. Toate sursele remarcă la unison autoritatea deosebită de care se bucura Iacob în Biserica primilor creștini. Gradul de rudenie al Sfântului Iacob cu Mântuitorul Hristos a fost discutat în vechime și, în legătură cu aceasta, au existat diferenţe de păreri. În Sinaxarul Bisericii Ortodoxe, Sfântul Iacob este descris ca fiind unul dintre copiii Dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, din prima căsătorie a lui. Acest punct de vedere a fost pus în scris de Sfântul Epifanie al Ciprului. Unul din argumentele în favoarea acestei ipoteze este denumirea lui Iisus ca „fiu al Mariei” în Evanghelia după Marcu (6, 3), ceea ce însemna că denumirea îl deosebea pe acest fiu de alți fii ai aceluiași tată de familie, alți copii care aveau altă mamă.
În Biserica Romano-Catolică a predominat ipoteza pusă în scris de Fericitul Ieronim. Scriitorul apusean a făcut analiza tuturor locurilor scripturistice unde este descris Iacob și a ajuns la concluzia că Iacob, primul Episcop al Ierusalimului, este Iacob al lui Alfeu (Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15), numit și „cel Mic”, ca să fie deosebit de Iacob cel Mare, adică fratele lui Ioan Evanghelistul. Din această identificare rezultă că Maria, mama lui Iacob cel Mic și a lui Iosie, amintită la Marcu 15, 40, nu este Fecioara Maria, ci altă Marie, numită în alte locuri Maria lui Iacob. Deoarece la Ioan 19, 25 se face amintire separată de Maica Domnului și sora ei, o oarecare Maria lui Cleopa, Fericitul Ieronim a tras concluzia că Alfeu și Cleopa erau una și aceeași persoană și, respectiv, „frații lui Iisus”, printre care era și Iacob, nu sunt frați de sânge, ci verișori.
Faptele Sfinților Apostoli îl amintesc în multe rânduri pe Iacob. Astfel, atunci când Sfântul Apostol Petru este eliberat de înger din temniță, el le spune celor de față să-i anunțe pe „Iacob și pe frați” (Fapte 12, 17). Tot Faptele Sfinților Apostoli vorbesc despre rolul important al lui Iacob la Sinodul Apostolic de la Ierusalim, dar și de felul în care Pavel a fost să-l viziteze înainte de arestarea sa. Rolul acesta important al lui Iacob are legătură cu apariția după Înviere a Mântuitorului lui Iacob, despre care vorbește Sfântul Pavel în prima Epistolă către Corinteni 15, 7. Această arătare specială de după Înviere a și fost punctul central al instalării lui Iacob la cârma Bisericii din Ierusalim, mai ales după plecarea Apostolilor la propovăduire în diferite părți ale lumii. Sfântul Pavel scrie în Epistola către Galateni (1, 19) că s-a întâlnit cu Iacob la trei ani de la convertirea sa în Ierusalim, unde nu a mai întâlnit dintre Apostoli decât pe Petru, la care a stat 15 zile. Totuși, pentru că noțiunea de Apostol însemna trimiterea la propovăduire, iar Iacob a rămas la Ierusalim ca să păstorească turma de acolo, istoria creștină l-a numit „Episcop al Ierusalimului”, chiar dacă a viețuit în același timp cu Apostolii și a avut o importanță mare în făurirea primei comunități creștine din Ierusalim. Sfântul Iacob era numit, împreună cu Petru și Ioan, „stâlp al Bisericii”. În această calitate, Iacob, Petru și Ioan îi primeau pe Pavel și Barnaba și le desemnau locul de propovăduire a Evangheliei în rândul păgânilor.
Comunitatea de creștini din Ierusalim era atunci formată din evrei și prozeliți (păgâni convertiți la iudaism) care, primind credința în Iisus Hristos, continuau să participe la slujbele de la Templu, să țină legea mozaică și să nu se deosebească de ceilalți evrei. În același timp, autoritățile iudaice acceptau existența unor persoane care credeau că Mesia venise. Iacob, la rândul său, avea o atitudine pozitivă în ce privea predicarea Evangheliei în rândul păgânilor și era de acord că păgânii nu trebuie neapărat să îndeplinească prescripțiile legii mozaice pentru a se mântui, cu excepția poruncilor Sinodului Apostolic. Deși Sfântul Apostol Pavel era de părere că nimeni nu ar mai fi trebuit să țină legea mozaică, o perioadă evreii și păgânii convertiți la creștinism au coexistat la Ierusalim, fiecare cu felul său de a fi. Această perioadă însă a durat puțin, mai ales din cauza revoltelor populare dintre evrei împotriva stăpânirii romane. În acest context au și survenit prinderea și uciderea, conform celor spuse de tradiție, a Sfântului Apostol Iacob, iar mai apoi, odată cu războiul și distrugerea Templului, încetarea existenței primei comunități creștine din Ierusalim, condusă de Apostolul Iacob. Creștinii s-au regrupat și au încercat ulterior să se delimiteze de cei care țineau încă legea mozaică.
