Vieţuit-a pe pământ un om, bărbat de uriaşă putere a duhului, numele lui - Simeon (numele Sfântului Siluan înainte de a fi călugărit). Îndelungă vreme se ruga el cu nestăvilit plâns: „Miluieşte-mă!“; dar nu-l auzea Dumnezeu. Luni de zile a petrecut într-o astfel de rugăciune, iar puterile sufletului i s-au sleit; a ajuns până la deznădejde şi a izbucnit în strigăt: „Eşti de neînduplecat!“. Iar când, cu aceste cuvinte, în sufletul său istovit de deznădejde încă ceva s-a sfâşiat, dintr-odată, pentru o clipită, a văzut pe Hristos Cel Viu; o flacără i-a umplut inima şi întreg trupul cu atâta putere, încât, dacă vedenia s-ar fi prelungit încă o clipă, ar fi murit. De atunci el niciodată nu a mai putut uita acea negrăit de blândă, nemărginit de iubitoare privire a Lui Hristos, plină de bucurie şi de covârşitoare pace, şi următorii îndelungaţi ani ai vieţii sale a purtat necontenit mărturia faptului că Dumnezeu dragoste este, dragoste nemărginită, de necuprins.
Sfântul Siluan Athonitul, este monahul care s-a învrednicit de arătarea lui Dumnezeu. La începutul vieţii monahale, după multă nevoinţă, i s-a arătat Mântuitorul Iisus Hristos în chip real în biserică, în locul icoanei Sale. Această revelaţie l-a ajutat să biruiască toate ispitele diavolilor cu care îl luptau în fiecare noapte până la epuizare. „Dacă Domnul nu mi-ar fi dat la început să cunosc cât de mult iubeşte El pe om, nu aş fi răbdat nici măcar una din astfel de nopţi, iar ele au fost nenumărate.“
Când trecură cincisprezece ani de când i s-a arătat Domnul, într-una din acele chinuitoare lupte de noapte, Siluan se ridică de pe scăunel să facă metanii. Chilia era plină de draci. Un drac stătea în faţa icoanei şi aştepta închinare sieşi. Părintele Siluan se aşeză din nou pe scăunel şi, plecându-şi capul, din durerea inimii zice rugăciunea: „Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ţie cu minte curată, dar dracii nu mă lasă. Învaţă-mă ce trebuie să fac ca să nu mă împiedice“. Şi i s-a spus în suflet: „Cei mândri totdeauna suferă de la draci“. „Doamne, zice Siluan, învaţă-mă ce trebu-ie să fac să mi se smerească sufletul?“. Şi iarăşi a primit în inimă răspunsul de la Dumnezeu: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!“.
Începu o nouă etapă a vieţii duhovniceşti a monahului Siluan. Cea dintâi arătare fusese de o lumină plină de neînţeles; îi adusese o bogăţie de trăiri, o nesfârşită dragoste, bucuria învierii, adevăratul şi credinciosul simţământ al trecerii de la moarte la viaţă. Cea de-a doua arătare a dat naştere şi unei nedumeriri: de ce s-a depărtat lumina? Pentru ce acel dar nu fusese de neînstrăinat după cuvântul Domnului: „Şi bucuria voastră nimenea o va lua de la voi“ (Ioan 16, 22). Oare darul însuşi fusese nedesăvârşit, sau sufletul ce-l primise nu a putut să-l poarte?
Acum lui Siluan îi este dată „lumina înţelegerii“. Descoperise şi conştientizase pricina pierderii: sufletul nu avusese nici înţelegere, nici puterea de a purta darul. Cunoscuse prin însăşi experienţa vieţii că inima omului este câmpul de bătălie duhovnicească cu răul. Mândria este cel mai mare duşman al nostru. Iar smerenia este cea mai mare biruinţă. Cu cât te smereşti mai mult cu atât mai mari daruri vei primi de la Dumnezeu. „Gândeam în mine însumi: sunt un ticălos vrednic de toată pedeapsa, dar în loc de pedeapsă Domnul mi-a dăruit Duhul Sfânt. O, dulce este Duhul Sfânt, mai presus de toate lucrurile pământeşti!“
Omul firesc şi omul duhovnicesc
Monahul nu este un fachir cu deosebite puteri psihice. El duce o luptă puternică, stăruitoare, crâncenă, uriaşă lumii necunoscute pentru a ucide într-însul fiara cea mândră, pentru a deveni om, om adevărat, după Chipul Adevăratului Om - Hristos, adică blând şi smerit. Ceea ce a trăit Sfântul Siluan reprezintă pentru cei mai mulţi lucruri necunoscute, de neînţeles. Ceea ce vede omul duhovnicesc, trăirile şi întreaga sa experienţă, omului neduhovnicesc îi pot părea nebunie, rodul unei stări sufleteşti bolnăvicioase. Lipsit de experienţa lumii duhovniceşti adevărate, el neagă tot ce nu a cunoscut. Necontenita înclinare a voii către lumea materială şi către trăirile trupeşti şi sufleteşti duce la faptul că mulţi devin nesimţitori, până la neputiinţa de a percepe cele duhovniceşti. Oamenii fireşti nu cred spuselor celor care se împărtăşesc din darurile lucrării harului lui Dumnezeu, deoarece neavând acces la ele, li se par basme.
Părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan, spunea că cele duhovniceşti sunt asemeni undelor radio în viaţa practică. Dacă eşti posesorul unui aparat, găseşti pe diferite frecvenţe variate posturi de radio. Cel ce nu are aparat nu poate „percepe“ mulţimea undelor radio care străbat atmosfera. Acelaşi raport este între oamenii duhovniceşti şi oamenii fireşti. Acest fapt este întărit şi de spusele Sfântului Apostol Pavel: „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă pentru că ele sunt nebunie“ (I Corinteni 2, 14).
Pentru un observator din afară, stareţul rămăsese până la sfârşitul zilelor sale un om „obişnuit“: era liniştit şi binevoitor; nu avea izbucniri şi nici o înfăţişare pătimaşă nu îi stâlcea chipul, nici cel lăuntric, nici cel din afară. Până la sfârşit a rămas departe de interesele lumeşti şi fără de păs fără de lucrurile acestei lumi. Dar în adâncul inimii purta neîncetat focul iubirii lui Hristos.
Nu poate cuvântul omenesc a înfăţişa în suficientă măsură viaţa duhului. Prin credinţă şi prin vie împărtăşire se cunoaşte Dumnezeu; iar când intervine cuvântul omenesc, cu relativismul şi cu nestatornicia sa, atunci se deschid orizonturile nesfârşitelor nedumeriri şi împotriviri. Nimeni dintre sfinţi nu ar fi căutat o expresie prin cuvânt a experienţei sale duhovniceşti, şi această „taină a veacului ce va să vină“ ar fi rămas pentru totdeauna sub tăcere dacă nu le-ar fi revenit sarcina de a învăţa pe aproapele, dacă iubirea nu ar fi născut nădejdea că poate cineva, „fie şi un singur suflet“, cum scrie stareţul, va auzi cuvântul şi, primind pocăinţa, se va mântui.
Adevărata cunoaştere
La întrebarea părintelui Stratonic: „Cum vorbesc cei desăvârşiţi?“, părintele Siluan îi răspunde că cei desăvârşiţi nu spun niciodată ceva de la ei înşişi... ei spun doar ceea ce Duhul îi insuflă să spună. Sfinţii nimic nu grăiesc din mintea lor. Ceea ce spun ei este de la Duhul Sfânt şi nici măcar unul dintre cuvintele lor nu este rodul gândirii omeneşti, ci toate sunt născute dintr-o inimă curată, o inimă „lărgită“ (II Corinteni 6, 11), potrivit darului lui Hristos.
Cuvântul lui Hristos se îndreaptă nu către judecata logică, superficială, ci către inima adâncă a omului. Foarte mulţi grăiesc cu uşurare despre dragostea lui Hristos, dar faptele lor sunt sminteală lumii, drept pentru care şi cuvintele lor sunt lipsite de putere de viaţă făcătoare. Cuvintele Sfântului Siluan sunt „graiuri ale vieţii veşnice“ pe care le auzise de sus şi le poartă mărturie prin întreaga sa viaţă. Cu toată fiinţa sa, stareţul purta mărturia faptului că cele mai înalte adevăruri duhovniceşti nu se pot cunoaşte decât pe calea împlinirii poruncilor Evangheliei, iar nu prin învăţătura din afară, nu pe căile cercetării ştiinţifice.
Prin cunoaştere, el înţelegea nu speculaţii teologice, ci experienţa viei părtăşii, experienţa împărtăşirii dumnezeieştii lumini. Învăţăturile dumnezeieşti nu sunt cunoscute decât în Duhul Sfânt. Nici la înţelegerea Sfintei Scripturi, scrisă în Duhul Sfânt, nu se poate ajunge prin mijlocirea cercetării ştiinţifice. Prin aceasta se ajunge la unele laturi exterioare şi la amănunte, dar nicidecum la esenţă. La înţelegerea esenţei nu ne duce decât Duhul lui Dumnezeu, iar Duhul se dobândeşte prin lucrare duhovnicească.
Învăţătura stareţului nu este altceva decât imaginea văzută a experienţei sale duhovniceşti. Gândurile stareţului privitoare la cele mai adânci probleme duhovniceşti sunt urmarea nevoinţei rugăciunilor sale şi a cercetării dumnezeiescului har. Creştinismul nu este o filosofie, nu e o „învăţătură“ sau o doctrină, ci în primul rând este viaţă. Toate convorbirile şi scrierile stareţului sunt mărturie a acestei vieţi.
Ştiinţa şi filosofia îţi pun întrebarea: CE este adevărul?, pe când adevărata conştiinţă creştină duhovnicească se îndreaptă totdeauna către adevărul „CINE“. Adevărul autentic absolut nu poate fi decât „CINE“, şi nicidecum „CE“, căci Adevărul nu este o formulă abstractă sau o idee abstractă, ci de Sine Viaţa - „Eu sunt Cel ce sunt“. Stareţul Siluan sublinia neîncetat că adevărul „CINE“ nicicum nu se poate cunoaşte raţional. Dumnezeul „CINE“ se cunoaşte numai prin părtăşie în fiinţă, adică numai în Duhul Sfânt. Însuşi Domnul vorbeşte despre aceasta astfel: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el, şi vom face lăcaş la el... Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu“ (Ioan 14, 23 şi 26).
Iubirea de vrăjmaşi
Cel de pe urmă şi mai temeinic criteriu al adevărului în Biserică este dragostea lui Hristos pentru vrăjmaşi şi smerenia lui Hristos. Cel ce socoteşte că trăieşte în Dumnezeu şi Îl iubeşte, iar pe fratele său îl urăşte, acela este în înşelare. Cum poţi iubi pe Dumnezeu Care este dragoste absolută când tu nu poţi suporta pe fratele tău? Şi în iad dragostea lui Dumnezeu îmbrăţişează pe toţi; dar pe când celor ce îl iubesc le este bucurie în rai, ea devine chin celor ce Îl urăsc în iad. Stareţul Siluan era totdeauna blând, îngăduitor, gingaş; niciodată nu se abătea de la ceea ce învăţase de la Dumnezeu. Atitudinea lui era simplă şi limpede: „Domnului Îi este milă de toţi... El atâta a iubit oamenii, că a luat asupra Sa povara întregii lumi... Şi de la noi El voieşte să iubim pe fratele“.
Unde nu este dragoste pentru vrăjmaşi şi păcătoşi, acolo nu se află Duhul Domnului.
Biserica încearcă permanent să împace pe vrajmaşi, după cum şi învaţă: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri“. Conştient, Biserica ia asupra ei povara întregii mânii. Capul Ei, Hristos, a luat asupra Lui păcatele întregii omeniri. Dacă Domnul a fost prigonit şi adevărata Biserică a Lui va fi prigonită şi va suferi. Este legea duhovnicească a vieţii în Hristos, despre care ne-a vorbit Mântuitorul şi Apostolii şi pe care o exprimă Sfântul Apostol Pavel astfel: „toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi“ (II Timotei 3, 12). De aceea cei ce-L propovăduiesc pe Hristos, pacea Lui şi se aseamănă Lui, se aseamănă întru toate; nu numai în slava şi Învierea Sa, ci şi în defăimare şi moarte. Cei ce propovăduiesc într-adevăr pacea lui Hristos să nu uite niciodată de Golgota.
Stareţul avea o adâncă şi limpede conştiinţă că răul nu se biruieşte decât cu binele; că lupta prin silnicie, prin forţă nu duce decât la înlocuirea unei tiranii cu alta. Atunci când Apostolii Ioan şi Iacov au vrut să aducă foc din cer spre a-i pierde pe samarinenii care nu au vrut să-l primescă pe Hristos, Mântuitorul i-a oprit, zicând: „Voi nu ştiţi ai cărui duh sunteţi... Eu nu am venit să-i pierd pe oameni, ci să-i mântuiesc (Luca 9, 52-56). Şi noi suntem datori să avem acelaşi gând: ca toţi să se mântuiască.
Cuviosul Siluan zeci de ani a plâns „până la fierbinţi lacrimi“, ca lumea să cunoască pe Dumnezeu. El cugeta la faptul că dacă toată omenirea - pe care o purta în dragostea rugăciunii inimii sale - ar şti dragostea şi smerenia lui Dumnezeu, atunci, asemeni Sfântului Apostol Pavel, ar lăsa ca pe nişte gunoaie, ca pe nişte jucării toate patimile lor şi ar începe să caute această smerenie şi aceasta dragoste din toate puterile, zi şi noapte. Astfel s-ar schimba întreaga faţă a pământului, iar soarta tuturor oamenilor şi a întregii lumi şi-ar schimba chipul.
Sfântul Siluan considera că rugăciunea poate fi mai „înaltă“ şi decât darul facerii de minuni. Despre aceasta el spunea: „O, neputincios duhul meu. El se stinge ca o lumânare la orice adiere; dar duhul sfinţilor ardea fierbinte ca un rug de spini şi nu se temea de vânt. Cine-mi va da un astfel de foc, ca să nu cunosc odihnă nici ziua, nici noaptea de dragostea lui Dumnezeu? Fierbinte este dragostea lui Dumnezeu. Pentru ea sfinţii au răbdat toate scârbele şi au dobândit puterea facerii de minuni. Ei tămăduiau bolnavii, înviau morţii, mergeau pe apă, se înălţau în văzduh în vremea rugăciunii, prin rugăciune făceau să se pogoare ploaie pe pământ - dar eu aş dori să mă învăţ doar smerenia şi dragostea lui Hristos, ca pe nimenea să supăr, ci să mă rog pentru toţi ca pentru mine însumi“.
Omul marii iubiri
Un episcop sârb care venise de mai multe ori la Sfântul Munte şi care iubise mult pe stareţ, auzind că se săvârşise a scris în jurnalul său un necrolog intitulat: „Omul marii iubiri“, unde, între altele, spune următoarele:
„Despre acest minunat monah se poate spune doar: dulce suflet. Nu numai eu am simţit dulceaţa acestui suflet, ci şi fiecare închinător la Athos care s-a întâmplat să-l întâlnească. Siluan era înalt, puternic, cu o barbă mare neagră şi, datorită înfăţişării sale, nu îndată înclina un străin spre el. Dar destul era o convorbire pentru a iubi pe acest om... vorbea despre nemărginita dragoste a lui Dumnezeu pentru om şi ducea pe păcătos până la a se osândi pe sine cu asprime“.
Povestind apoi despre unele convorbiri cu stareţul, episcopul scrie:
„Acest minunat nevoitor fusese un simplu monah, însă bogat în dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Mulţi monahi din toate laturile Sfântului Munte veneau la el pentru sfat... ei vedeau într-însul pe părintele duhovnicesc ce îi năştea cu dragostea sa. Toţi aceştia şi-au simţit acum dureros despărţirea de el. Şi multă, multă vreme îşi vor aminti de dragostea părintelui Siluan şi de înţeleptele lui sfaturi“.
„Şi mie părintele Siluan foarte mult mi-a ajutat duhovniceşte. Simţeam cum rugăciunea sa mă întărea. De câte ori mă duceam la Sfântul Munte mă grăbeam să-l întâlnesc...“
Autorul îşi încheie necrologul cu următoarele cuvinte:
„Şi încă multe, multe mi-a fost dat să aud de la părintele Siluan şi să aud despre el de la alţii. Dar cine ar putea să înşiruie sau să scrie toate acestea? Cartea vieţii sale este scrisă în întregime cu mărgăritarul înţelepciunii şi cu aurul iubirii. Este o uriaşă, nepieritoare carte. Acum ea s-a închis şi, cu mâinile îngerului său păzitor, este înfăţişată înaintea veşnicului şi dreptului Judecător. Iar veşnicul şi dreptul Judecător va zice sufletului ce atâta L-a iubit pe pământ: Credincioasă sluga mea Siluan, intră întru bucuria Domnului tău. Amin“.
Acestea le scria Sfântul Nicolae Velimirovici la trecerea Fericitului stareţ în corturile drepţilor. Astăzi, rânduiala lui Dumnezeu cu Sfântul Athonit îl contrazice. Cartea vieţii sale a continuat să fie scrisă cu aurul iubirii şi mărturia Cuviosului Siluan răsună parcă mai tare decât în timpul vieţii prin fiii şi nepoţii săi duhovniceşti. Descoperirea şi răspândirea învăţăturii Sfântului Siluan se datorează ucenicului său, părintele Sofronie Saharov, prin care s-a pus în lucrare planul lui Dumnezeu cu dreptul său. Pe lângă faptul că a editat şi răspândit învăţătura stareţului său, ucenicul a continuat şi lucrarea acestuia în Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“, întemeiată în ţinutul Essex din Marea Britanie. Astăzi nepoţii duhovniceşti, cum este şi părintele Rafail Noica, retras în Munţii Apuseni, mărturisesc biruinţa părintelui lor şi dau mărturie vie că sfinţii sunt oameni ca şi noi, sunt oameni dintre noi, sunt oameni pentru noi. Aceasta este Istoria Bisericii.
