Sfântul celor trei exiluri

Biografia Sfântului Chiril al Ierusalimului constă în câteva rânduri, cum se poate constata foarte uşor în cele mai recente manuale de patrologie. Motivul este, cum vom vedea, faptul că nu se ştie aproape nimic despre el, decât numai că a fost episcop al Ierusalimului şi că ne rămâne sub numele său o operă demnă de toată atenţia. Cele 24 de cateheze ale sale au făcut celebru numele lui şi constituie una din comorile cele mai preţioase ale antichităţii creştine.

Sfântul Chiril, prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 18 martie, a devenit episcop al Ierusalimului în jurul anului 350 şi a murit în anul 387. Prima din aceste date este furnizată de Fericitul Ieronim, care plasează alegerea lui Chiril puţin timp după al 11-lea an de domnie al împăratului Constanţiu (337-361) şi imediat după moartea lui Maxim, episcop de Ierusalim (349). Se poate plasa, aşadar, această alegere între 348 şi 351.

Data morţii Sfântului Chiril poate fi fixată cu mai multă precizie. Într-adevăr, Fericitul Ieronim notează că Chiril, episcop al Ierusalimului, după ce a fost expulzat, apoi restabilit în Scaunul episcopal, a ocupat tronul arhieresc până la sfârşitul vieţii sale, timp de opt ani, sub domnia lui Teodosie. Or, acela a preluat stăpânirea imperiului în 379. Obţinem deci anul 387.

Drumul spre episcopat

Circumstanţele ascensiunii sale către episcopat ne sunt povestite pe de o parte de latini, Fericitul Ieronim şi Rufin, pe de altă parte de bizantini, istoriografii creştini din secolul al

V-lea: Socrate, Sozomen şi Theodoret. Astfel, ultimul dintre aceşti istorici menţionează că odată ce Maxim a plecat către viaţa veşnică, Chiril, apărător viguros şi hotărât al credinţei apostolice, fu socotit demn de harul episcopatului. El citează un fragment din scrisoarea Sinodului al II-lea Ecumenic de la Constantinopol: "Din Biserica mamă a tuturor bisericilor, Biserica Ierusalimului, noi recunoaştem de mult timp ca episcop pe venerabilul şi prea evlaviosul Chiril care a fost ales odinioară în mod canonic de episcopii provinciali şi care de multe ori a luptat contra arienilor".

Debutul episcopatului lui Chiril a fost unul liniştit, fericit. În această perioadă trebuie plasată apariţia minunată pe cer între locul răstignirii Domnului şi Muntele Măslinilor a semnului luminos al Sfintei Cruci. Mai mulţi istorici ne-au lăsat relatări despre această minune şi însuşi episcopul Chiril a povestit întâmplarea într-o scrisoare către împăratul Constanţiu. În acelaşi timp, disputele între episcopul Ierusalimului şi Acaciu de Cezareea se înteţiseră. Primul era conştient de vechimea scaunului său arhieresc, al doilea se mândrea cu prerogativele sale mitropolitane, recunoscute expres de Sinodul I Ecumenic de la Niceea.

Dificultăţile de ordin teologic erau, de asemenea, la ordinea zilei. Acaciu nu voia să depăşească expresia "asemănării" între Tatăl şi Fiul "homoios", Chiril, fără a ajunge până la termenul de "homoousios" (de o fiinţă), insista mai mult asupra divinităţii Cuvântului şi asupra faptului că naşterea Sa veşnică nu avea nimic în comun cu celelalte naşteri omeneşti.

Exilurile sfântului

Pe scurt, din 355, Acaciu condamnă pe sufraganul său să se prezinte în faţa sinodului său şi, în 357, el îl depuse in absentia. Imediat, Chiril, cu sprijinul împăratului Constanţiu, apelă la o instanţă superioară, însă nu putu păstra scaunul său, care imediat fu dat unui intrus. Chiril se retrase mai întâi la Antiohia, apoi la Tars, aproape de episcopul Silvan. La Sinodul din Seleucia (359) el fu reabilitat. Dar câteva luni mai târziu, sub influenţa lui Acaciu, Sinodul din Constantinopol îl depuse din nou din scaun. Acesta a fost, începând cu anul 360, al doilea exil, care dură doi ani. În 362, ca urmare a măsurilor luate de împăratul Iulian în favoarea episcopilor exilaţi, el a putut să reintre în Ierusalim şi să-şi reia funcţia sacerdotală.

Dar Valens, când a succedat lui Iulian la tronul imperial, a cedat intrigilor şi a izgonit din nou pe episcopii exilaţi sub Constanţiu. Pentru a treia oară, Chiril plecă în exil şi, dacă istoria nu a reţinut locul, se ştie că a rămas acolo timp de 11 ani, din 367 până în 378. În tot acest timp, Biserica Ierusalimului a fost în mâinile arienilor. Chiril reveni în 379 la Ierusalim, odată cu urcarea pe tronul Bizanţului a lui Teodosie, şi în 381 el luă parte la al II-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol care îl recunoscu în mod solemn ca episcop legitim. De atunci el a condus Biserica sa în pace până la moartea sa, întinzându-şi chiar influenţa sa asupra Bisericilor vecine, cum era cea din Cezareea.

În persoana lui Chiril aflăm cel puţin două trăsături esenţiale caracteristice sfinţilor: fermitatea asupra doctrinei trinitare şi asupra persoanei lui Hristos, Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor, şi încercările repetate ale unui exil care au făcut, ca şi din mulţi dintre contemporanii săi, martorul lui Hristos, după ce el se arătase ca propovăduitor al Lui în catehezele sale.

Catehezele Sfântului Chiril, comori preţioase ale Antichităţii

Între lucrările Sfântului Chiril, tradiţia patristică dă întotdeauna primul loc catehezelor sale. Acestea se prezintă în felul următor: Procateheza, 18 Cateheze prebaptismale şi cinci Cateheze mistagogice. Plecând de la un text al Fericitului Ieronim, unii au plasat Catehezele spre anul 347, atunci când Chiril nu era încă decât preot, alţii îl plasează mai degrabă spre debutul

episcopatului său, în jurul anului 350.

În orice caz, aceste documente rămân - după expresia patrologului J. Quasten - "una dintre comorile cele mai preţioase ale antichităţii creştine". Procateheza şi cele 18 Cateheze prebaptismale au fost rostite în timpul Postului Mare, aproape toate în Martyrium, bazilica construită de Constantin cel Mare.

Procateheza este o introducere generală, destinată să arate candidaţilor la botez măreţia tainei pentru care ei se pregătesc. Cele 18 Cateheze prebaptismale numite Cateheze către cei care se luminează sunt adresate acelora care se pregătesc pentru primirea Botezului. În ele se explică Simbolul Bisericii din Ierusalim despre botez, învăţătura despre Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, despre înviere şi viaţa veşnică. Ultimele cinci cateheze, numite mistagogice, adică introducătoare în Sfintele Taine, sunt adresate către cei de curând botezaţi şi tratează despre Botez, Mirungere şi Euharistie.

Stilul Catehezelor nu este în ansamblu nici unul plin de forţă, nici original: este acela în întregime simplu, nerafinat, al unei lecţii care explică ritualul şi taina duhovnicească săvârşită; însăşi această simplitate le face interesante şi nu le lipseşte de măreţie. Tonul este adesea familiar, cu trecerea de la persoana a II-a plural la persoana I singular. Textul este foarte bogat în referinţe scripturistice din Psalmi, Prooroci, Cărţile sapienţiale, Cântarea Cântărilor, Evanghelie, Epistolele Noului Testament şi mai ales din cele ale Sfântului Apostol Pavel. Şi această metodă sau, mai bine zis, această cunoaştere atât de bine asimilată şi atât de zeloasă a Scripturii este de asemenea foarte sugestivă pentru cateheza autentică din toate timpurile. Se simte mai ales în Cateheza a II-a şi a V-a Mistagogică admiraţia autorului asupra unui mod uneori liric pentru aceste taine inefabile ale vieţii divine şi mai ales pentru Euharistie.

Se intră în Biserică prin Botez şi această taină este aşa de mare, încât impune celor ce doresc să o primească o atentă pregătire; ea nu se primeşte decât o singură dată; se cuvine să nu se treacă cu vederea nici un amănunt pentru a nu se pierde nici un rod, nici un fruct (Procateheza 7).

Încă din momentul în care catehumenii sunt înscrişi în mulţimea candidaţilor, ei sunt priviţi ca şi copii ai Bisericii, ei nu trebuie să se preocupe de nimic altceva decât de taina care se va săvârşi în ei (Procateheza 13). Botezul într-adevăr eliberează de păcat, al cărui prim autor este diavolul (Cateheza 2, 4) şi pentru aceea este precedat de o mulţime de exorcisme menite să-l izgonească pe demon. Oricare ar fi greşelile săvârşite, chiar crimele înfăptuite, botezul curăţă totul, vindecă totul, cu condiţia ca să avem încredere în mila lui Dumnezeu şi să ne pocăim sincer (Cateheza 2, 5-9). - Sursa: Dictionnaire de spiritualité şi Sources chretiennes, vol. 126 bis.