Sfântul Efrem, soarele sirienilor din secolul al IV-lea

În luna ianuarie din calendarul Bisericii noastre întâlnim atât ierarhi care au, în titulatura lor, supranumele de „cel Mare“ - Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare -, cât şi monahi de remarcabilă anvergură duhovnicească: Antonie cel Mare, Eftimie cel Mare, Macarie cel Mare. Deşi nu poartă acest apelativ, Sfântul Efrem Sirul, prăznuit de Biserica Ortodoxă la 28 ianuarie, a fost numit mult mai sugestiv - „lira Sfântului Duh“, datorită talentului său poetic.

Născut pe la începutul secolului al IV-lea în cetatea Nisibe, aflată sub conducere romană, Efrem a crescut într-o familie cu părinţi păgâni, tatăl său fiind preot al zeiţei Abizal. Învăţătura creştină el o va primi prin intermediul Sfântului Iacov, binecunoscutul episcop de Nisibe, care l-a şi botezat la vârsta de 18 ani. Începând cu acest moment, Efrem devine apropiatul ierarhului provinciei, pe care l-a ajutat să reînnoiască moralitatea decăzută a cetăţenilor acelor locuri. Unul dintre biografii săi povesteşte cum, la un moment dat, el a reuşit să alunge trupele persane, care staţionau în Nisibe, doar cu rugăciunea sa. Un nor de muşte şi ţânţari s-a abătut asupra trupelor lui Sapor al II-lea, regele Persiei, silindu-le să părăsească provincia. Aventuroasa campanie a împăratului bizantin Iulian Apostatul, care pentru un timp ameninţa Persia, s-a sfârşit, precum se ştie, cu un dezastru, iar succesorul său, Jovianus, a fost fericit să scape de la masacru ceea ce mai rămăsese din măreaţa armată pe care predecesorul său o condusese de-a lungul Eufratului.

Diacon fiind, Efrem combate pe discipolii ereticului Bardesanes

Roma pierduse provinciile răsăritene cucerite la sfârşitul secolului al III-lea. Printre oraşele retrocedate Persiei era şi Nisibe. Pentru a scăpa de cruda persecuţie care bântuia pe atunci Persia, mare parte din populaţia creştină a abandonat Nisibe. Efrem a mers, cu conaţionalii săi, şi s-a aşezat mai întâi la Beit-Garbaya, apoi la Amid şi, în final, la Edessa, unde a petrecut 10 ani de viaţă ca monah, cunoscut prin traiul său ascetic. Cu toate acestea, s-a arătat interesat de de cele care priveau populaţia Edessei. Cronicarii mai vechi spun că ar fi fost diacon, pentru că putea predica în public. Pe vremea aceea, cel puţin 10 secte activau în Edessa, iar Efrem s-a luptat cu ele, mai ales cu discipolii vestitului filosof Bardesanes. Acestei perioade îi aparţin aproape toate lucrările sale, în afară de poemele compuse la Nisibe, restul scrierilor, predici, imne, tratate exegetice datează din timpul şederii sale la Edessa. Este foarte probabil ca el să fi fost unul dintre fondatorii şcolii persane de teologie, numită aşa pentru că primii ei studenţi şi profesori erau creştini persani refugiaţi din 363. La moartea Sfântului Efrem, acesta a fost îngropat fără pompă, în cimitirul unde erau înhumaţi străinii. Monahii armeni ai Mănăstirii „Sfântul Serghie“ din Edessa spun că moaştele sale se află în mănăstirea lor. Datele biografice prezentate mai sus reprezintă tot ceea ce istoric poate fi probat din viaţa Sfântului. Alte detalii adăugate de biografii sirieni nu pot fi dovedite temeinic. Printre acestea, se numără şi o călătorie întreprinsă de Sfânt în Egipt, unde ar fi stat opt ani, în timpul căreia ar fi avut mai multe confruntări publice cu lideri ai ereticilor arieni.

Sfântul Vasile cel Mare şi Efrem Sirul

Apoi, este episodul întâlnirii dintre Sfântul Efrem Sirul şi arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Sfântul Vasile. Monahul din Edessa, atras de reputaţia ierarhului capadocian, s-a hotărât să îl viziteze la el acasă, în Capadocia. Deşi unii cred că această vizită nu ar fi avut loc, totuşi ea este menţionată de autori credibili, Sfântul Grigorie de Nissa şi istoricul Sozomen. Primit la Cezareea şi hirotonit diacon, Sfântul Efrem a refuzat preoţia şi episcopatul, propuneri pe care, patru ani mai târziu, i le făcea prietenul său din Cezareea prin delegaţii trimişi în acest scop la Edessa.

Un lucru este sigur, în timp ce trăia, Efrem era foarte cinstit de creştinii sirieni din Edessa şi memoria lui era respectată de toţi, ortodocşi, monofiziţi şi nestorieni. Apelativele cu care era numit învăţatul Efrem era „soarele Sirienilor“, „stâlpul Bisericii“, „lira Sfântului Duh“. Elocvent este şi omagiul de care se bucură Sfântul Efrem în rândul grecilor, care rar făceau referinţă la scriitorii sirieni. Printre lucrările Sfântului Grigorie de Nissa se află o predică care este un adevărat panegiric adresat Sfântului Efrem. 20 de ani după moartea marelui sirian, Fericitul Ieronim îl menţiona în lista celor mai cunoscuţi şi iluştri părinţi: „Efrem, diacon al bisericii din Edessa, a scris multe lucrări în siriacă şi a devenit atât de faimos, încât scrierile sale sunt citite în public în unele biserici, după rostirea din Sfintele Scripturi. Am citit în greacă un volum al său despre Sfântul Duh; deşi este doar o traducere, recunosc geniul sublim al acestui om“. Şi alţi scriitori bisericeşti, Teodoret de Cyr, Sozomen, apreciau geniul poetic şi cunoştinţele teologice ale părintelui sirian. Învăţatul Sozomen afirmă că Sfântul Efrem ar fi scris 3.000.000 de versuri. Din Biserica Siriei şi cea a Bizanţului, cinstirea acestui sfânt s-a răspândit în întreaga lume creştină. În martirologiul roman, Sfântul Efrem este pomenit pe 1 februarie. (A. PĂUNOIU)

Euharistia, semnul noii creaţii aduse lumii prin Hristos

Iată, spre pildă, numai ce spunea, în legătura cu Euharistia, Sfântul Efrem Sirul, fără îndoială unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a dat omenirea, într-unul dintre cele mai frumoase imne ale sale, Imnul al X-lea despre credinţă. Sfânta Euharistie este una dintre cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu, o minune nouă. Prin Euharistie, creştinul Îl mănâncă şi Îl bea pe Domnul pentru a câştiga viaţa adevărată. Sub forma pâinii şi a vinului, creştinul primeşte, în chip mistic, Duh şi foc. Este Duhul Sfânt şi este focul iubirii şi al milostivirii, un foc purtând ofranda lui Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu a preparat Sfânta Euharistie pentru oameni ca pentru îngeri. Ca atare, noi mâncăm în Euharistie o mâncare îngerească. Ea este semnul noii creaţii aduse lumii prin Hristos. Sfânta Euharistie abundă în mâinile ucenicilor lui Hristos. Potirul Euharistiei este Potirul Vieţii, care a distrus moartea, care alungă dracii avizi să câştige sufletele oamenilor. De atunci Sfânta Euharistie era concepută ca a fi „spre viaţă“, cum mărturisim noi până astăzi în rugăciunile premergătoare Împărtăşirii. Ea este aşezată pe „altarul Împăcării“, altarul Bisericii. În ultimă instanţă, Însuşi Hristos este, în chip mistic, altar al jertfei noastre euharistice, realizator şi chezaş al împăcării noastre cu Dumnezeu. Prin Euharistie, jertfa lui Iisus este mereu actualizată, accesibilă real fiecărui creştin care se învredniceşte de ea. Hristos din Potirul euharistic, este Acelaşi cu Hristos de la sânul Fe-cioarei Maria. Sfânta Euharistie operează asupra oamenilor o transformare totală, o reînnoire, o trecere spre starea îngerească. Cum spune părintele Tanios Bou Mansour: „Cel ce se împărtăşeşte se transformă lăuntric prin Împărtăşanie în «foc şi duh», de îndată ce mănâncă «focul şi Duhul» tăinuite în pâine şi vin“ (La pensée symbolique de saint Ephrem le Syrien, Kaslik, Liban, 1988, p. 507). Acelaşi autor consideră că, prin prezenţa simultană a Fiului şi a Duhului, Sfânta Euharistie este o invitaţie de pătrundere în rai, ea fiind o „pre-gustare“ a lui. Şi, lucru cu totul extraordinar, mai reprezintă Euharistia, după Sfântul Efrem, o cunoaştere a lui Dumnezeu. (C. NICOLESCU)