Sfântul Ghelasie de la Râmeț, o viață plină de miracole

Râul Râmeț și-a făcut de când lumea albie la vale printr-un areal de rai. O cale ce taie prin adâncul stâncilor și desișul codrilor, prin întinsul poienilor înflorate și văile munților. O cale ce trece printr-un ținut lăsat în dar de Dumnezeu încă de la începuturi strămoșilor cu dragoste de El și dornici de însingurare, devenind un loc de recuperare a omului din neascultare. Mult mai târziu, locul și-a extras pe bună dreptate numele de Râmeț, din chiar cuvântul latinesc ­„eremita”, ce îi definea cu precizie pe trăitorii în duh de aici. Frumusețile împrejurimilor, fructele sălbatice, dar și peșterile și grotele au întregit nevoia materială simplă a monahilor aflați în aspra nevoință de întoarcere acasă, pe strâmtul drum spre Împărăție.

Prin secolul 13, Râmețul devenise deja faimos pentru înalta trăire spirituală, dar și pentru că acești lu­minați de Dumnezeu au întemeiat o primă formă de organizare călugărească, idioritmică, ridicând totodată din temelii una dintre cele mai vechi vetre monahale cunoscute astăzi pe teritoriul țării noastre. De aceea, acest spațiu, atunci ca și acum, mărturisește clipă de clipă, prin fiecare por, imensa dragoste a lui Dumnezeu pentru om.

Minunile sfântului

Deși nu se cunoaște cu precizie perioada în care a trăit Sfântul Ierarh Ghelasie, avem totuși certitudinea că el este un vrednic reprezentant al acestui deosebit filon eremitic medieval de la Râmeț. Și chiar dacă a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română abia în secolul 20, există mărturii că sfântul era cinstit de credincioși încă din secolul 15, căci pe mulți dintre ei îi povățuia și vindeca în chip tainic, pe când nu se mai afla în vremelnica viață. Canonizarea a venit atât de târziu din motive cât se poate de întemeiate, osemintele Sfântului Ghelasie fiind scoase la iveală prin lucrare dumnezeiască abia în anul 1924.

Viiturile au inundat în primăvara anului 1924 tot ce au găsit în cale, săpând albie pe lângă biserica veche a Mănăstirii Râmeț. Apele învolburate au scos la lumină trei cranii. Unul dintre acestea, spun oamenii, ar fi înconjurat biserica de trei ori, plutind pe ape, până când s-a oprit în dreptul ferestrei de la Altar. În acea vreme mănăstirea era fără de obște. Doar un preot bătrân mai slujea din când în când în biserica așezământului. Acesta, găsind cele trei cranii, le-a îngropat în partea dreaptă a vechii biserici. Au mai trecut câțiva ani, iar sătenii au dat uitării această întâmplare. Între timp, la mănăstire s-a așezat din nou o obște de călugări sub conducerea părintelui Evloghie Oța, venit aici din Sfântul Munte Athos. Noul stareț a început săpăturile de scoatere a bisericii din mâlul adus de aluviuni și astfel a aflat același craniu ivit de ape în anul 1924. Povestea s-a repetat întocmai, craniul plutind pe apele băltite din jurul bisericii, înconjurând-o de trei ori, oprindu-se în dreptul ferestrei Altarului. Sătenii și-au amintit atunci povestea petrecută cu ani în urmă în același fel. Craniul avea culoarea alunie și răspândea în jur o mireasmă deosebită. Părintele Evloghie, din acest motiv, a decis să nu-l mai îngroape, ci să-l păstreze în biserică, nădăjduind că Dumnezeu îi va descoperi originea lui. Așa se face că nădejdea și credința părintelui stareț nu au rămas nerăsplătite de dragostea lui Dumnezeu.

Nu după multă vreme, o femeie epileptică din Maramureș a venit la mănăstire spunând starețului Evloghie că a visat un porumbel care i-a spus să meargă la Râmeț şi să se atingă de craniul Sfântului Ghelasie, că se va vindeca pe loc. O localnică pe nume Leontina Groza își amintea cum s-au petrecut lucrurile: „Femeia bolnavă a venit și a asistat la slujba Sfântului Maslu, iar după aceea a mers să se închine la craniu, exact cum i s-a spus în vis. După ce l-a sărutat, s-a vindecat pe loc”. Așa au aflat părinții mănăstirii că moaștele dezgropate de ape aparțin Sfântului Ghelasie, cel despre care bătrânii locului păstrau încă vii anumite relatări despre minunile pe care acest sfânt le făcea cu ei, chiar și când osemintele nu erau încă aflate.

Memoria colectivă

Creștinii din împrejurimile Râmețului nu au uitat niciodată minunile pe care Sfântul Ghelasie le-a săvârșit, transmițându-le prin viu grai de la o generație la alta. Ei au transmis totodată și faptele petrecute din viața sfântului. În tradiție se spune că Sfântul Ghelasie provenea din părțile locului și că mulți ani a trăit ca sihastru, asemenea altor călugări care își trăiau viața prin peșterile din apropiere. Sfântul a deprins astfel tainele isihasmului, nevoindu-se cu rugăciunea neîncetată și postul, precum și cu paza gândurilor. Pentru viața spirituală înaltă la care ajunsese câtă vreme a stat în pustie, a reușit să strângă în jurul său, asemenea Mântuitorului și unicului său model de viață, doisprezece ucenici. Ajuns la vârsta deplină a maturității duhovnicești, a coborât din singurătate împreună cu ucenicii, devenind stareț al Mănăstirii Râmeț. În scurt timp, înțelepciunea sa venită de la Duhul Sfânt a devenit un izvor din care se adăpau nu numai călugării obștii, ci și mirenii mult încercați în acele vremuri de stăpânirea ungurească, întărindu-i prin sfat să rabde jugul lui Hristos: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară” (Matei 11, 29-30).

Se spune că sfântul ducea o viață foarte aspră, căci nu mânca nimic în timpul săptămânii, întărindu-se prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Mergea la trapeză pentru a lua masa împreună cu frații doar sâmbăta și duminica. Noaptea și-o petrecea în privegheri, în timp ce ziua mergea cu cei din obște la muncile mănăstirii, ajutând oriunde era necesar. În posturi, se retrăgea în grotele pust­nicești dimprejur, cercetându-i pe pustnici, spovedindu-i și împăr­tășindu-i.

Aceste mărturisiri din tradiție aduc întărire ipotezelor legate de începuturile mănăstirii de la Râmeț. Mai exact, că aceasta a funcționat mai întâi ca sihăstrie și apoi ca lavră cu viață de obște, dar și a faptului că după întemeiere călugării trăiau viață semi-anahoretică, retrăgându-se deopotrivă în peșterile din împrejurimi mai ales în perioada posturilor de peste an.

Plecarea la cer

Chiar dacă nu se cunoaște data când s-a născut și nici când a murit, știm totuși astăzi cu aproximație perioada în care a trăit. Din nou, tradiția mănăstirii ne vine în ajutor despre felul cum a plecat din această lume vremelnică sfântul. Se spune că atunci când s-a apropiat momentul de trecere a sa la cele veșnice, Sfântul Ghelasie era plecat din mănăstire pentru a sfinți o biserică din munte. În clipa când a murit, se afla pe drumul spre acest nou sfânt lăcaș, călare pe un măgăruș ale cărui copite s-au înfundat în noroi. Așa se face că astăzi mănăstirea păstrează la loc de cinste un fragment de piatră cu o urmă de copită a asinului care a făcut atunci cale întoarsă, aducând trupul neînsuflețit înapoi. Călugării au consemnat acest moment, transmițând de la o generație la alta că, de cum asinul și trupul sfântului s-au apropiat de lavră, clopotele au început să bată singure, răsunând în întreaga vale a Râmețului.

Tot ceea ce s-a transmis prin tradiția locului s-a adeverit și cimentat în prezent atunci când, în anul 1978, în lăcaşul mănăstirii a fost descoperită o inscripție foarte importantă pentru Biserica noastră. Aceasta menționează numele de „Arhiepiscopul Ghelasie”, o inscripție ce aparține zugravului „Mihul de la Crișul Alb”, consemnând totodată anul 1337. Sfinte Ierarhe Ghelasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!