Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, luminător, ctitor și martir al dreptei credințe

Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul este considerat cel mai de seamă Mitropolit al Țării Românești din toată istoria ei. Prin întreaga sa activitate pastorală, tipografică, filantropică, culturală și ctitoricească l-a întruchipat pe adevăratul păstor, care-și pune sufletul pentru credincioșii săi. Întreaga lui viață a fost o jertfă de slujire și de râvnă pentru ridicarea Bisericii și luminarea credincioșilor.

Sfântul Ierarh Antim, pe care astăzi îl socotim nu numai român, ci și „ctitor al limbii liturgice românești și fondator al limbii române literare”, s-a născut în jurul anului 1650 pe teritoriul Georgiei de azi, în Iviria, de unde și supranumele de „Ivireanul”. A primit la botez numele Andrei, iar părinții săi se numeau Ioan și Maria, conform pomelnicului său personal. Deși se pare că provenea dintr-o familie aristocratică, ce i-a asigurat o educație aleasă, totuși, din cauza contextului politic și geografic nefavorabil (apropierea de Imperiul otoman), tânărul Andrei a ajuns să fie răpit și vândut rob la turci, așa cum aflăm din scrierile mai multor istorici, care consemnează că ierarhul Antim a fost „sclav în tinerețe”.

Despre abilitățile sale practice și educația temeinică aflăm de la secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu, florentinul Antonio Del Chiaro, care consemnează că Antim „era dăruit cu însușiri atât de rare, încât știa să facă în chip minunat orice meșteșug, mai ales sculp­tură, pictură și broderii”.

Nu știm cu exactitate câți ani a petrecut Antim în robie, cu siguranță nu o perioadă scurtă (cel puțin un deceniu), întrucât în perioada 1680-1685, în jurul vârstei de 30 de ani, a fost eliberat, fiind răscumpărat de către Patriarhul Dositei Nottara al Ierusalimului, care l-a luat ca ucenic al său și l-a tuns în monahism în obștea Frăției Sfântului Mormânt, cu numele grecesc „Antim”, care înseamnă „înflorit”. A fost, de asemenea, hirotonit ieromonah de același patriarh și a ajuns apoi la Constantinopol, unde a învățat limbile greacă, arabă și turcă, urmând cursurile celebrei școli a Patriarhiei Constantinopolului și având acces la Biblioteca Metocului Sfântului Mormânt, pe care Patriarhul Dositei o înființase în 1680.

Primăvara anului 1686 îl va aduce pe ieromonahul Antim pentru prima dată pe teritoriul românesc, în Moldova, la Mănăstirea Cetățuia de lângă Iași, unde l-a însoțit pe Patriarhul ­Dositei și unde a început să învețe limbile ­română și slavonă și să deprindă tainele tiparului. Susținut de domnitorul Constantin Brâncoveanu, în anul 1689, Antim a venit în Țara Românească, unde își va desăvârși abilitățile de tipograf ca ucenic al Episcopului Mitrofan al Buzăului, lucrând în Tipografia domnească din București, apoi la Mănăstirea Snagov, unde a fost şi stareţ timp de 7 ani și a tipărit 15 cărţi. În martie 1705 a fost ales Episcop de Râmnic, păstorind vreme de trei ani și înființând, la reședința episcopală, o tipografie nouă. La 28 ianuarie 1708 a fost ales în scaunul de Mitropolit al Ungrovlahiei, conform ultimei dorințe a ­bătrânului mitropolit cu viață sfântă Teodosie, pe care Antim l-a socotit mereu un adevărat părinte duhovnicesc. În întreaga sa activitate de tipograf, Sfântul Ierarh Antim Ivireanul a tipărit 63 (după unii 65) de cărţi, în limbile greacă, slavonă, română, arabă şi georgiană.

Mitropolitul Antim Ivireanul este cunoscut și pentru activitatea sa de ctitor de biserici, reflectată mai ales în zidirea Mănăstirii Tuturor Sfinților din București, care azi îi poartă numele. Motivul dorinței sale de a construi acest lăcaș de cult a fost, așa cum mărtu­risește însuși Mitropolitul Antim, o descoperire dumnezeiască. Astfel, urmând descoperirii cerești, în ziua prăznuirii Sfintei Agata, la 5 februarie 1713, Sfântul Antim începea zidirea bisericii pe locul unde se afla o biserică veche de lemn, ce purta hramul „Sfântul Nicolae”, unde Mitropolia Ungrovlahiei păstra Sfântul și Marele Mir.

Pentru a materializa însă această descoperire pe care i-o făcuse Dumnezeu, ierarhul își va folosi întreaga avuție, așezând noua zidire sub ocrotirea Tuturor Sfinților, după cuvântul său: „pentru ca Toți Sfinții să se prăznuiască aici cu mărire și să se cinstească necontenit cu laude și cântări, ca niște prieteni ai lui Dumnezeu, ca ajutători și sprijinitori ai tuturor dreptmăritorilor creștini”.

Sfințirea lăcașului de cult a avut loc în anul 1715, iar planurile de construire le întocmise cu propria-i mână Mitropolitul Antim. După ce a reușit să finalizeze una dintre cele mai frumoase biserici ale Capitalei, mitropolitul a lăsat un regulament scris: „Așezământul cinstitei Mănăstiri a Tuturor Sfinților”, dând dispoziții despre organizarea și administrarea clădirilor și veniturilor mănăstirii, precum și despre continuarea lucrărilor.

Tradiția a păstrat în memoria credincioșilor participarea activă a mitropolitului la zidirea și împodobirea mănăstirii, prin schițele planurilor de construcție, ori ale sculpturilor decorative și arhitectonice din piatră, precum și pictura din biserica mare și din paraclis. De altfel, Mitropolitul Antim ar fi pictat personal câteva icoane în stil bizantin pe fresca zidurilor bisericii, alături de Preda Zugravul (care pictase la Mănăstirea Horezu, pe vremea când Antim era Episcop de Râmnic).

Cercetările istoricilor îl arată pe Sfântul Antim Ivireanul ca fiind și cel care, ajutat de ucenici, a sculptat ușa din lemn a bisericii și a pictat două icoane mari de lângă iconostas: Icoana Tuturor Sfinților și Icoana celor patru Sfinți ocrotitori ai săi (Alexie, Nicolae, Antim și Agata).

O altă contribuție semnificativă în plan cultural a fost înființarea, în incinta mănăstirii bucureș­tene, a primei biblioteci publice din Țara Românească, rânduind ca veniturile obștii monahale să fie folosite și pentru ajutarea mai multor credincioși aflați în nevoie materială, ctitoria sa devenind astfel nu numai un centru cultural, ci și unul filantropic.

După ce domnitorul Constantin Brâncoveanu a suferit moartea martirică la 15 august 1714, Sfântul Ierarh Antim a continuat să ocupe demnitatea de mitropolit și în timpul lui Ștefan Cantacuzino (1714-1716), însă, odată cu mazilirea acestuia, pe tronul Țării Românești a urcat ­Nicolae Mavrocordat, în care Poarta otomană avea încredere deplină și a cărui fidelitate era garantată de prezența familiei sale la Constantinopol. El va fi, așadar, primul domn fanariot de pe teritoriul Țării Românești.

În același an, 1716, avea să izbucnească războiul dintre Imperiul Otoman și cel Habsburgic. Astfel, circulând zvonul că o armată austriacă se îndreaptă spre București, domnitorul, care ar fi avut de suferit în urma unei asemenea confruntări, fiind un partizan al turcilor, a părăsit capitala la 30 ianuarie 1716, luând cu el pe mitropolit și câțiva boieri. Pe drum, însă, Mitropolitul Antim va părăsi suita domnitorului, întorcându-se la București, justificând că nu poate lăsa turma fără păstor, motivare îndreptățită, așa cum arată Nicolae Iorga, atât de datoria duhovnicească de păstor de suflete, cât și de străvechea datină, conform căreia, în lipsa domnitorului, mitropolitul purta răspunderea politică a țării.

Momentul este crucial pentru viața Mitropolitului Antim, pentru că, ajuns în capitala țării, care era stăpânită de o mare revoltă împotriva turcilor și fanarioților, împreună cu mai mulți boieri participă la alegerea unui nou domnitor, marele vornic Pătrașcu Brezoianu. Ulterior, cu ajutorul turcilor, Nicolae Mavrocordat revine în Capitală, pedepsind crunt pe boierii români răsculați, între aceștia numărându-se și Mitropolitul Antim. Chemat la Curtea domnească, ierarhul a fost umilit, torturat și apoi întemnițat, în așteptarea pedepsei finale.

Mai întâi, domnitorul i-a cerut demisia, însă Mitropolitul Antim a refuzat să depună cârja arhierească și, astfel, Nicolae Mavrocordat a solicitat Patriarhului Constantinopolului, Ieremia al III-lea, caterisirea ierarhului român, iar patriarhul s-a conformat, l-a caterisit și l-a condamnat la surghiun în mănăstirea de pe Muntele Sinai.

Antim era așadar lovit de o pedeapsă pe cât de grea, pe atât de nedreaptă. Dezbrăcat de hainele arhierești, ba încă și de cele de monah, fiind numit cu numele de mirean, Andrei, într-o noapte de septembrie a început drumul surghiunului. Garda soldaților turci, aflați sub comanda boierului român filoturc Radu Colfescu, a trecut granița spre Bulgaria, ajungând la Galipoli, pe malul râului Tungia, în apropiere de Adrianopol, și aici, fără a mai împlini surghiunul anunțat, din porunca lui Nicolae Mavrocordat, l-au ucis pe bătrânul ierarh Antim, la sfârșitul lunii septembrie a anului 1716, trupul său fiind apoi aruncat în râu. „Fioroasa măcelărire a arhiepiscopului, pe care fiecare îl credea în exil, a pus toată Valahia într-o groaznică consternare”, ne spune învățatul florentin Antonio Del Chiaro. Vicleșugul lui Nicolae Mavrocordat a fost demascat, căci s-a aflat cumplita faptă, deși, de frica unor mari tulburări și revolte în țară, nu s-a anunțat uciderea marelui ierarh și tot din același motiv execuția Sfântului Antim s-a făcut departe, în afara hotarelor țării.

Însă, ierarhul Antim Ivireanul nu avea să fie uitat de credincioșii pe care i-a păstorit și peste a căror viață duhovnicească, morală, culturală și-a pus atât de puternic amprenta. Chiar dacă sfârșitul i-a fost nedrept, iar demnitatea de arhiereu i-a fost smulsă cu forța, 250 de ani mai târziu, în anul 1966, în urma demersurilor Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia Ecumenică a anulat nedreapta sentință de caterisire dată asupra marelui Ierarh Martir Antim Ivireanul. El a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1992, fiind prăznuit în fiecare an la 27 septembrie.