La 11 aprilie, Biserica pomeneşte pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. În anul 1807 a intrat în Sfânta Mănăstire Cernica, unde, după un an, a fost tuns în monahism, schimbându-i-se numele din Constantin în Calinic. Timp de 43 de ani a vieţuit în mănăstirea de lângă Bucureşti, dintre care 31 de ani ca stareţ, din 1818 până în 1850. În anul 1850 a fost instalat episcop al Râmnicului, ocupând cu vrednicie scaunul arhieresc al eparhiei olteneşti mai bine de 16 ani. Slăbit de bătrâneţe şi boală, s-a retras la Cernica, unde a mai trăit aproape un an. La 11 aprilie 1868 s-a mutat la Domnul, fiind îngropat în tinda bisericii mănăstirii, cu hramul „Sfântul Gheorghe“, ctitoria sa. Între 1787 şi 1868 s-au scurs peste 80 de ani de viaţă a Sfântului Calinic, o perioadă deosebit de importantă a istoriei naţionale. În timpul vieţii pământeşti, duhovnicia şi sfinţenia s-au împletit armonios cu calitatea de bun român, preocupat de realizarea unei mai bune vieţi în ţara sa, pentru semenii săi, în pofida vremurilor grele.
Viaţa Sfântului Calinic de la Cernica a fost marcată de cel puţin trei evenimente istorice majore: Revoluţia lui Tudor Vladimirescu de la 1821, Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor Române de la 1859. Nici unul nu i-a fost străin, dimpotrivă: se creionează portretul unui om plin de dragoste pentru ţară, care s-a implicat real pentru o viaţă mai bună a românilor.
De la feudalism la o Românie modernă, Sfântul Calinic a trăit numeroase evenimente determinante pentru Ţara Românească: sfârşitul domniilor fanariote şi reînscăunarea domnilor pământeni, mişcări de mase populare, în două rânduri (1821 şi 1848), realizarea visului unirii cu Moldova, reformele lui Cuza, înlăturarea acestuia şi instalarea principelui străin, Carol I. Ca monah, şi-a împlinit ascultările şi s-a preocupat de progresul duhovnicesc, în rugăciune. Pe măsură ce a fost rânduit în misiuni mai grele, s-a dovedit a fi un vrednic conducător, capabil să gospodărească, pe rând, obştea unei mari mănăstiri, dar şi a unei întinse eparhii, lăsând în urmă o moştenire spirituală şi materială de care ne bucurăm până astăzi. Cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, rostite cu ocazia slujbei canonizării solemne a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica din 24 octombrie 1955, sunt relevante: „În acelaşi timp era un mare rugător şi un neîntrecut organizator“.
1821: Tânărul stareţ Calinic salvează obştea mănăstirii şi pe refugiaţii adăpostiţi
Evenimentele dramatice ale anului 1821 îl găseau pe Sfântul Calinic stareţ, de trei ani, la Mănăstirea Cernica. În luna mai, turcii pregătiseră invadarea Bucureştiului, pentru a înăbuşi revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Fugind din calea lor, refugiaţii au găsit un loc de adăpost la Mănăstirea Cernica, prin grija stareţului Calinic. Când au aflat că mănăstirea din apropiere adăposteşte revoluţionari, turcii cantonaţi la Căţelu şi-au îndreptat tunurile spre aşezământ. În seara de 15 mai, tânărul stareţ a reuşit să liniştească spaima celor adăpostiţi, adunându-i la rugăciune. A doua zi, a trimis o scrisoare paşei de la Căţelu, convingându-l că mănăstirea nu ascunde fugari, ci îngrijeşte oameni nevoiaşi şi lipsiţi de apărare, bătrâni, bolnavi, copii şi femei. Comandantul turc nu numai că renunţa la planul de distrugere a mănăstirii, ci trimitea şi o gardă de ostaşi care s-o ocrotească, în continuare, de alte atacuri. Nota Atanasie Mironescu în „Istoria Mănăstirii Cernica“: „De-a lungul vieţii sale, Sfântul Calinic s-a aflat de multe ori alături de norod în luptele şi aspiraţiile sale, dar pare că niciodată sufletul său nu a vibrat atât de puternic, la unison cu sufletul mulţimii necăjite, ca în acea seară de mai, când s-a arătat o dată mai mult puterea fără de margini a rugăciunii...“.
Despre Revoluţia paşoptistă nu avem documente din care să reiasă atitudinea stareţului Calinic sau relaţiile cu conducătorii ei. Arhimandritul Atanasie Baldovin, unul dintre ucenicii şi biografii săi, scria că stareţul său şi-ar fi exprimat presimţirea că anul 1848 va fi începutul unei noi epoci. Totuşi, idealurile revoluţiei avea să şi le însuşească, în special în activitatea premergătoare Unirii Principatelor.
Episcopul Calinic al Râmnicului - factor activ al Unirii Principatelor Române
Din anul 1850 începea o nouă misiune a Sfântului Calinic: episcopatul de la Râmnic - Noul Severin. Cu ocazia învestiturii din 26 noiembrie 1850, domnitorul Barbu Ştirbei, în cuvântarea sa, arăta „zelul religios“ şi „sentimentul religios“ care îl animau, dar şi respectul de care se bucura, în lumea laică şi clericală, sfântul.
La 3/15 martie 1857 se constituia Comitetul Unionist din Bucureşti, fapt ce-l determină pe Calinic al Râmnicului să recomande să se facă rugăciuni pentru unire în toate bisericile eparhiei sale. Astfel, la 15/27 aprilie 1857, arhiereul semna o „circulară către protopopi şi egumeni“, prin care cerea să se facă rugăciuni în toate bisericile „pentru unirea românilor într-o singură voinţă şi cuget ca să ceară pe cale legiuită viaţa patriei lor“, dovedind un luminat patriotism.
Comitetul Unionist din Craiova i-a adresat la 29 aprilie/11 mai 1857 o scrisoare de laudă şi mulţumire pentru actul său.
Ca episcop, participa la şedinţele Divanului obştesc, iar din toamna anului 1857 a făcut parte din Adunarea Divanului ad-hoc al Ţării Româneşti, ca deputat din partea clerului oltean. La 2 noiembrie 1857, semna un memoriu adresat Adunării ad-hoc, prin care îşi manifesta sentimentele faţă de unirea ce se contura: „Eu, smeritul, din ziua care am auzit că milostivul Dumnezeu, prin slăvitele puteri ale Europei, au binevoit de a-Şi întinde şi către noi mila Sa, ca să ne uşureze de multele suferinţe, care le-am pătimit, şi a ne bucura pe viitor de vechile noastre drepturi recunoscute prin tractatul de la Paris, de atunci zic şi până acum nu am încetat şi nu încetez a ruga pe milostivul Dumnezeu, atât însumi, cât şi toate bisericile din eparhia noastră ca să-Şi săvârşească această milă a Sa, pentru împreunarea într-un singur stat a Moldo-României şi subt un singur guvern, după cum se cuprinde în cele patru punturi ale programului naţional, ca unii ce suntem uniţi în credinţa cea către Dumnezeu, drept slăvitori fii ai Bisericii Răsăritului, de aceeaşi limbă şi acelaşi neam“.
În primele zile ale anului 1859, Sfântul Calinic făcea parte din Adunarea Electivă a Ţării Româneşti. În ziua de 24 ianuarie 1859, participa la o şedinţă secretă, la propunerea deputatului Vasile Boerescu, în urma căreia cei prezenţi se obligau a vota pentru colonelul Cuza, domnitorul proaspăt ales al Moldovei. Pe actul ce consemna acest jurământ secret, numele episcopului Calinic ocupa locul al doilea, după semnătura mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei, preşedintele Adunării. În după-amiaza acelei zile era prezent la şedinţa publică în care alegerea lui Cuza se realiza prin votul formal al unanimităţii deputaţilor.
La 25 ianuarie 1859, Sfântul Calinic semna mesajul prin care Adunarea Electivă din Muntenia vestea pe Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei, că fusese ales domn şi al Ţării Româneşti.
Cuvinte pentru eternitate
„Înălţător exemplu de muncă şi de împletire a datoriei, de virtute, de omenie şi de patriotism.“ Cuvintele aparţin părintelui profesor Ene Branişte, care sublinia întâlnirile Sfântului Calinic cu istoria, astfel: „Viaţa aceasta se proiectează, luminoasă, pe fundalul uneia dintre epocile cele mai zbuciumate dar şi cele mai glorioase din istoria noastră naţională“.
Istoricul Nicolae Iorga afirma despre Sfântul Calinic că încheie „cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de cărţi şi clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei, care o clipă nu şi-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de supt ochiul privighetor al lui Dumnezeu“.
Multe ne-au rămas de la Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica: unele materiale, pe care avem responsabilitatea de a le păstra şi da mai departe, iar altele spirituale, pe care însuşi ne ajută, prin rugăciune, să le urmăm. Dintre toate, ce rămâne pentru eternitate ne spune epitaful de pe piatra funerară a sfântului:
„Via vază câte în lume
Aur, gloria doresc,
Sau plăceri şi tron, renume
Cum se sting, se nimicesc
Cârja mitr-arhierească
Ori ce-n lume am dorit
Vanitate omenească
Toate aci s-au contopit.
Vre-un act de caritate
Sau credinţa-n Dumnezeu
Sper că în eternitate,
Va-nsoţi sufletul meu
Calinic, episcopul Râmnicului“
▲
„Hârtiile ce să îndreptează la noi şi la episcopie să fie alcătuite prin ziceri curat în limba românească“
Dintr-o scrisoare din 6 iulie 1853 adresată protosinghelului Pafnutie, administratorul metocului din Bucureşti al Episcopiei Râmnicului, reiese preocuparea Sfântului Calinic pentru întrebuinţarea unei limbi neaoşe, româneşti, în corespondenţa şi documentele de interes public. Mai departe, la 2 noiembrie 1857, adresându-se Adunării Divanului ad-hoc, îşi exprima dorinţa ca „moştenitorii tronului viitoarei ţări unite să fie ortodocşi“. Totodată, cerea ca în Adunare să se scrie numai „în înţelesul popular“, adică în româneşte, dând exemplu pe „fraţii noştri moldoveni“ care „scriu curat în limba Patriei“. Acest demers era, de fapt, o atitudine de dezaprobare a obişnuinţei cosmopolite a boierimii de a insera cuvinte franţuzeşti în vorbirea curentă.
▲
Grija pentru trecut a Sfântului Calinic: reeditarea Mineielor pline de istorie naţională
La Râmnicu-Vâlcea, Sfântul Calinic a înfiinţat, în 1860, „Tipografia Kallinic Râmnic“, continuând bogata activitate a vrednicilor săi înaintaşi: Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, Damaschin, Chesarie şi Filaret.
În 1862 vedeau lumina tiparului o serie de Mineie în care, din dorinţa episcopului Calinic, s-au introdus Prefeţele Mineielor episcopilor Chesarie (1773-1780) şi Filaret (1780-1792), apărute cu aproape o sută de ani înainte. Acestea sunt deosebite prin faptul că amintesc de daci, de geţi, de râmleni, de August, de Traian, de „Decheval, voievodul Dachilor“, de Radu Negru, de Laiotă Basarab, de banul Craiovei, de Matei Basarab, de Constantin Brâncoveanu, de mănăstirile din Curtea de Argeş şi Câmpulung şi de alte fapte din trecutul glorios al românilor.
