Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Sfântul Ierarh Iachint, primul Mitropolit al Țării Românești

Sfântul Ierarh Iachint, primul Mitropolit al Țării Românești

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Documentar
Un articol de: Arhimandrit Paisie Teodorescu - 28 Oct, 2020

În ordine cronologică, primul Mitropolit al Ţării Româneşti a fost Iachint. Despre perioada de început a biografiei Sfântului Ierarh Iachint datele documentare sunt puține. Ştim că a fost mai întâi Mitropolit la Vicina, un important oraș-port dunărean aflat sub protecția Imperiului Bizantin în secolele 13-14, astăzi dispărut. Localizarea Vicinei nu este încă stabilită cu precizie, deşi există un consens al cercetătorilor care plasează Vicina în nordul provinciei Dobrogea, cel mai probabil pe o insulă în faţa așezării actuale Isaccea (Noviodunum de altădată), ori la Păcuiul lui Soare. 

În prezent, ruinele ei nu sunt cunoscute, poate au dispărut pentru totdeauna în apele Dunării. Insula se afla chiar pe cursul principal al Dunării, înainte de ramificarea ei în brațele prin care se varsă în Marea Neagră. Vicina devenise în epocă un important port comercial, unde negustori bizantini, occidentali (în special genovezi), dar şi alţii din jurul Mării Negre, prosperau din comerț şi schimburi culturale.

În acest centru dependent de Imperiul Bizantin a luat fiinţă pe la începutul secolului al 13-lea o mitropolie care a avut un rol spiritual major pentru populația românească din zonă. Către mijlocul secolului al 14-lea, oricum după anul 1348, Iachint preia scaunul de Mitropolit al Vicinei. Era o vreme de mare criză politică şi economică, fiindcă cetatea, protejată până atunci de puterea Bizan­țului, rămâne fără această protec­ție, flota bizantină fiind distrusă într-un război cu genovezii în anul 1352.

Nu cunoaștem un document semnat de ierarhul Iachint în calitate de Mitropolit de Vicina. Cel mai probabil, Iachint a ajuns la Vicina după anul 1348, urmând în scaun „smeritului mitropolit şi hypertimos” Chiril de Vicina (menționat între anii 1347 şi 1348), cel de-al patrulea mitropolit de Vicina cunoscut cu numele în documente, după Theodor (1285), Luca (1303) şi Macarie (1340-1343).

Despre Iachint aflăm că a fost Mitropolit de Vicina din hotărârea sinodală emisă în luna mai 1359 de Patriarhia Constantinopolului, prin care se aprobă transferul său, cerut de domnitorul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), de la Vicina în scaunul de „Mitropolit a toată Ungro­vlahia”.

Cu toate acestea, plecarea lui Iachint de la Vicina a avut loc mai înainte de emiterea aprobării sinodale a Constantinopolului din 1359, în contextul declinului orașului Vicina, cauzat de războiul dintre genovezi şi bizantini, precum şi de luptele dinastice din Imperiul Bizantin, dintre Ioan al V-lea Paleologul şi Ioan al VI-lea Cantacuzino, conflict care a slăbit granițele Imperiului Bizantin şi a permis ascensiunea otomanilor.

De asemenea, mutarea lui Iachint de la Vicina în capitala ţării, Argeş (sau Câmpulung, după unii istorici), pare să fi avut loc în contextul urcării pe tron a domnitorului Nicolae Alexandru Basarab (1352), care dorea să consolideze astfel independenţa ţării, dobândită de tatăl său, Basarab I, în anul 1330, printr-o Biserică organizată la un nivel superior şi în legătură cu un centru important precum Bizanțul, care, în Evul Mediu, era un izvor de legitimitate politică şi bisericească.

Mitropolia Ungrovlahiei, de la de facto la de jure

Între domnitorul Ţării Româneşti şi Patriarhia Constantinopolului a existat o corespondență, aşa cum se poate deduce din cele două acte referitoare la transferul Mitropolitului Iachint. Cele două documente sunt scrise în anul 1359, în limba greacă, cel dintâi fiind un înscris sau hotărâre sinodală, emis de Sinodul Patriarhal, prin care Mitropolitul Iachint, fost de Vicina, este recunoscut ca Mitropolit al Ungro­vlahiei, iar cel de-al doilea document este scrisoarea Patriarhului Ecumenic Calist I (1350-1354; 1355-1363) adresată domnitorului Nicolae Alexandru Basarab. Din această scrisoare aflăm că domnitorul român „a cerut, nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale, atât cele de mai înainte, cât şi cele mai de pe urmă”, ca Biserica din ţara sa să fie sub oblăduirea canonică a scaunului constantinopolitan, de unde să primească un arhiereu hirotonit de patriarh şi care să facă parte din Sinodul Patriarhiei Constantinopolului.

În acest scop, Nicolae Alexandru Basarab „a şi chemat cu câtva timp înainte pe Preasfințitul Mitropolit al Vicinei, din apropierea sa, pe chir Iachint şi a primit cu foarte mare bucurie binecuvântarea sa”. De asemenea, domnitorul accepta ca, după moartea lui Iachint, urmașul acestuia să fie hirotonit şi trimis de la Constantinopol. În ceea ce-l privea pe Iachint, scrisoarea mai preciza ca „toţi clericii din acea ţară şi ceilalţi sfinţiţi călugări sau laici să asculte şi să i se supună ca unui adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, să primească şi să împlinească toate câte va spune şi cu ce-i va sfătui şi învăţa pe ei cu privire la folosul lor sufletesc”. Patriarhul îl mai înștiința pe domnitor că a hotărât, împreună cu sinodul, având şi încuviin­țarea împăratului Ioan al V-lea Paleologul (1341-1376; 1379-1391), ca Iachint „să fie de acum înainte… legiuit arhiereu a toată Ungro­­vlahia”, având dreptul să facă în eparhia sa „toate câte se cuvin unui arhiereu legiuit”.

Reşedinţa Mitropolitului Iachint

Odată cu învestirea lui Iachint în scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei, aria sa jurisdicțională se mărește considerabil. De la un oraș ca Vicina şi împrejurimile sale, el devine păstor legitim pentru întreaga Ţară Românească. Este numit de Patriarhul Calist I „Prea­sfințit Mitropolit a toată Ungro­vlahia, preacinstit, frate iubit în Domnul şi coliturghisitor al nostru”, precum şi membru al „dumnezeiescului şi sfântului sinod”. Titulatura şi demnitatea Mitropolitului Iachint decurg din rangul ce i se atribuie Mitropoliei Ungrovlahiei, „înscrisă în ordinea oficială a scaunelor” (Notitia episcopatuum) şi care relevă importanţa acesteia.

Deşi pentru mult timp s-a susţinut că reşedinţa ierarhului Iachint, în calitate de Mitropolit al Ungrovlahiei, a fost la Argeş, totuşi, în prezent, cei mai mulţi istorici consideră că inițial a fost la Câmpulung Muscel. Această așezare devenise cetatea de scaun provizorie a domnitorilor munteni, întrucât cetatea de scaun de la Argeş fusese atacată şi probabil distrusă de oștirile regelui Carol Robert de Anjou, în timpul conflictului militar dintre Regatul Ungariei şi Ţara Românească, petrecut în toamna anului 1330, care a dus la emanciparea Ţării Româneşti de sub tutela coroanei maghiare.

O dovadă în plus în susținerea acestei ipoteze avansate de istorici este şi faptul că primii doi domnitori ai noului stat românesc independent, Basarab I şi fiul său, Nicolae Alexandru, au fost înmor­mântați la Câmpulung, în Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită de Basarab I şi transformată mai târziu, de către domnitorul Matei Basarab (1632-1654), în mănăstire de călugări (Mănăstirea Negru Vodă).

Cel de-al treilea voievod din dinastia Basarabilor, Ioan Vladislav I (Vlaicu Vodă) (1364-1377), fiul lui Nicolae Alexandru Basarab, va muta din nou capitala ţării la Curtea de Argeş, primul act emis din cancelaria domnească de la Argeş datând din anul 1369. În lumina acestor dovezi se confirmă faptul că prima reședință a Mitropolitului Iachint al Ţării Româneşti a fost la Câmpulung, iar Biserica Domnească „Adormirea Maicii Domnului” i-a slujit drept catedrală. Atunci când Vlaicu Vodă a restabilit scaunul domnesc la Argeş, Mitropolitul Iachint i-a urmat, având ca sediu al Mitropoliei Ungrovlahiei Biserica „Sfântul Nicolae”-Domnesc, ctitorie a domnitorului Nicolae Alexandru Basarab.

Evenimentul recunoașterii Mitropolitului Iachint al Ungrovlahiei de către Constantinopol a avut şi o conotație politică, echivalând - aşa cum sublinia Nicolae Iorga - cu intrarea Ţării Româneşti „într-un complex de drept şi prin aceasta în conştiinţa politică a lumii”. Astfel, domnitorul Nicolae Alexandru Basarab, care până atunci era numit „mare-voievod” - titlu ce exprima o simplă întâietate comparativ cu ceilalţi voievozi şi cneji din ţară -, este confirmat acum ca „authentes” şi „autokrator” (domn şi de-sine-stătător), „din mila lui Dumnezeu”. Astfel, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, actul din 1359 de recunoaştere a ierarhului Iachint în demnitatea de Mitropolit al Ungro­vlahiei a constituit o manifestare de suveranitate, atât a Bisericii, cât şi a ţării, cu adânci şi durabile urmări.

Recunoaşterea Mitropoliei Țării Româneşti nu s-a împlinit pe un teren gol în ceea ce priveşte structurile ecleziastice, „clericii şi monahii ortodocşi” fiind menționați expres în hotărârea patriarhală amintită. În acest sens, actul patriarhal care marchează transferul lui Iachint de la Vicina la Argeş sau Câmpulung reprezintă nu atât crearea unei noi instituţii, cât mai curând recunoaşterea unei stări existente, pe care Constantinopolul a fost nevoit să o aprobe, având în vedere dorinţa de stabilitate la granițele Imperiului Bizantin, amenințate atunci atât de otomani, cât şi de prozelitismul catolic agresiv, exercitat în zonă de regele maghiar Ludovic cel Mare (1342-1382), care făcea presiuni asupra domnitorului român pentru ca acesta să accepte introducerea catolicismului în Țara Românească.

Ultimii ani de activitate pastorală

După o activitate îndelungată şi bogată în plan pastoral, care s-a întins în vremea a doi domnitori (Nicolae Alexandru şi Vladislav Vlaicu), Mitropolitul Iachint a ajuns la bătrânețe, fiind prețuit în mod deosebit de către contemporani, pentru evlavia şi înțelep­ciunea sa. În actele vremii, evlaviosul ierarh Iachint este numit „preacinstit părinte al domniei mele” (de către Vladislav Vlaicu Vodă) sau „întru tot preasfințitul” (de către Hariton, starețul Mănăstirii Cutlumuş, viitor Mitropolit al Ungrovlahiei).

Cu toate acestea, din cauză că Mitropolitul Iachint nu a întreprins nici o călătorie la Constantinopol, aşa cum ceruse Patriarhul Calist I în scrisoarea sa de recunoaştere şi aşa cum era cutuma vremii, în urma unor delațiuni răutăcioase, Iachint a ajuns să fie bănuit la Constantinopol ca fiind „un călcător şi disprețuitor al Bisericii celei Mari”. Astfel, pe fondul tensiunilor interne dintre grupările politice ale Imperiului Bizantin, acutizate şi de disputele provocate de „controversa isihastă”, precum şi de politica latinofilă a împăratului Ioan al V-lea Paleologul, pentru a se convinge de adevăr, Patriarhul Filotei Kokinos (†1379) a trimis în Ungrovlahia pe Daniil Critopoulos, mare dicheofilax - avocat sau jurist - al Patriarhiei Ecumenice. Acesta, însă, a constatat că neparticiparea lui Iachint la ședințele Sinodului de la Constantinopol şi lipsa vizitelor de curtoazie s-au datorat cu adevărat bolii grave de care suferea bătrânul ierarh.

Luând act de faptul că Mitropolitul Iachint fusese împiedicat de cauze independente de voința sa să călătorească la Constantinopol, trimisul patriarhal se convinge de buna-credință a ierarhului de la Curtea de Argeș. Mai mult, chiar Daniil Critopoulos va fi cel însărcinat de domnitor și de dregătorii țării să transmită Patriarhului Filotei al Constantinopolului epistole în care Iachint își motiva absența și demonta acu­zațiile care i se aduseseră. Destinatarul rândurilor Mitropolitului Iachint afla că, în fapt, chiar domnul țării, Vladislav I (1364-1377), l-a oprit de la a parcurge drumul dificil până în capitala Imperiului Bizantin, cu atât mai mult cu cât distanța era mare, iar domnul se temea ca ierarhul român să nu fie ucis.

Aceeași scrisoare mai purta însă și o rugăminte adresată patriarhului, anume de a încuviința ca dicheofilaxul Daniil Critopoulos „să fie sfințit, dăruit și binecuvântat ca arhiereu a toată Ungrovlahia”, situație din care înțelegem că mitropolitul, punând mai presus de rangul său bunul mers al Mitropoliei Ungrovlahiei, pentru a cărei dezvoltare contribuise într-o așa de mare măsură, dorea să se retragă din activitate.

Astfel, ținând cont de noile informații primite despre situația din Ungrovlahia, de faptul că „nea­mul acelui loc s-a nimerit să fie numeros şi aproape nemărginit”, că teritoriul ţării s-a mărit cu două feude în Transilvania - Amlașul şi Făgărașul -, şi alta spre granița de vest - Banatul de Severin -, dar mai ales având în vedere deschiderea arătată atât de domnitorul Vladis­lav Vlaicu, cât şi de Mitropolitul Iachint şi dregătorii ţării, Sinodul de la Constantinopol hotărăște, conform actului emis în octombrie 1370 şi semnat de Patriarhul Filotei, înfiinţarea unei noi mitropolii în Ungrovlahia, Mitropolia Severinului. În acelaşi an, 1370, Daniil Critopoulos, care prin călugărie îşi schimbă numele în Antim, devine primul păstor al Mitropoliei Severinului. În fapt, înfiinţarea Mitropoliei Severinului (cu sediul inițial la Severin, apoi la Râmnic) a însemnat şi o dorinţă de întărire a Ortodoxiei împotriva prozelitismului catolic din zonă, promovat asiduu de Papa Urban V, care după trecerea personală a împăratului Ioan al V-lea Paleologul la catolicism scria, tot în anul 1370, doamnei catolice Clara, văduva domnitorului Nicolae Alexandru, dar şi domnitorului Vladislav Vlaicu şi domnitorului Lațcu Vodă al Moldovei, îndemnându-i să îmbră­țișeze catolicismul.

Activitatea culturală

Mitropolitul Iachint al Ungro­vlahiei a organizat şi a susţinut mult monahismul românesc după modelul athonit isihast, inspirat probabil și de preţuirea pe care i-o purta Sfântului Grigorie Palama și manifestând un real interes pentru viața monahală, care, în general, reprezentase - până atunci, dar și mult timp după - principalul mediu de activitate culturală din Țara Românească.

În vremea sa, cu sprijinul domnitorului Vlaicu Vodă, a fost adus în ţară, de la Muntele Athos, Sfântul Cuvios Nicodim (†1406), care a primit misiunea de a întemeia câteva mănăstiri după modelul athonit: Mănăstirea Vodița (lângă Turnu Severin) şi Mănăstirea Tismana (jud. Gorj). De asemenea, Mitropolitul Iachint s-a îngrijit de buna organizare a mănăstirilor „Sfântul Nicolae”-Domnesc din Curtea de Argeș, Negru-Vodă din Câmpulung Muscel şi altele. Totodată, Mitropolitul Iachint a trimis numeroşi călugări „vlahi” la Mănăstirea Cutlumuş din Muntele Athos, unde mulţi au devenit călugări vestiţi.

Misiunea sa pastorală nu s-a limitat însă la mitropolia în care păstorea, ci, ca „exarh al plaiurilor”, Mitropolitul Iachint a purtat de grijă și românilor din Transilvania, pentru care a hirotonit clerici şi a trimis călugări misionari, astfel încât învățătura creștin-ortodoxă să nu fie lipsită de lucrarea harică, prin slujbele din biserică și Sfintele Taine de care s-au putut împărtăși, întărind credința și rezistența locuitorilor în fața prozelitismului catolic.

Mutarea la cele veșnice: Sfântul Iachint

La scurt timp după cores­pon­dența avută cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, ierarhul român a trecut la cele veșnice, în prima jumătate a anului 1372. Locul mormântului său a fost chiar biserica mitropolitană de la Curtea de Argeș, de la amvonul căreia își păstorise aproape două decenii credincioșii și de unde, ca Mitropolit al Ungrovlahiei, consolidase și îmbogățise viața eclesială a eparhiei.

Sfântul Iachint de Vicina este prăznuit în ziua de 28 octombrie. Propunerea de canonizare a Sfântului Iachint a fost înaintată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de Mitropolia Munteniei şi Dobrogei, în data de 19 iunie 2008, la propunerea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. În ședința Sfântului Sinod din 8 iulie 2008 s-a hotărât canonizarea sa, iar proclamarea solemnă a sfințeniei sale a avut loc în data de 26 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

Citeşte mai multe despre:   Sfântul Ierarh Iachint