Sfântul Ierarh Petru, „ultimul dintre mucenicii Alexandriei”

Sfârșitul lunii noiembrie este marcat de prăznuirea lucrării și martiriului a doi ierarhi care au influențat viața bisericească a primelor secole creștine: Sfinții Sfințiți Mucenici Clement Romanul și Petru, Episcopul Alexandriei, pomeniți în ziua de 24. Viața și activitatea acestuia din urmă constituie un model de sfințenie, înțelepciune și curaj atât pentru contemporanii săi, cât și pentru noi, creștinii de astăzi, care nu mai suntem supuși în acest colț de lume persecuțiilor ce au caracterizat acea dificilă perioadă de înflorire a Bisericii.

Nu ne este cunoscută data nașterii Sfântului Petru și nici prima parte a vieții sale. Știm însă că a văzut lumina zilei în Alexandria, acolo unde a și copilărit. Părinte duhovnicesc și mentor i-a fost Episcopul Teona, care, înainte de trecerea sa la Domnul din anul 300, l-a recomandat Bisericii de acolo ca succesor al său. Tot acesta îl hirotesise și hirotonise anterior pe Petru drept citeț, diacon și preot. Încă din vremea slujirii sale preoțești, datorită educației și erudiției sale, devenise conducător al școlii catehetice din Alexandria, cel mai vechi și mai important centru teologic al vremii. Sfântul Petru rămâne în această funcție chiar și după ce ocupă, în anul 300, scaunul de arhiepiscop al cetății, conform îndemnului predecesorului său.

Începutul marii persecuții

În anul 303 a început marea persecuție inițiată de împăratul roman Dioclețian, care, încurajat de cezarul său, Galerius, a emis inițial o serie de edicte menite să îi elimine pe creștini din viața publică. Însă, odată cu trecerea timpului, a promulgat prescripții din ce în ce mai dure față de membrii Bisericii lui Hristos. Perse­cuțiile au căpătat apoi un caracter general în imperiu, însă provinciile răsăritene au avut cel mai mult de suferit: în vest, în Galia și Britania, aceste măsuri nu s-au impus decât sporadic.

În timpul primilor trei ani de persecuție intensificată progresiv, unii creștini au apostaziat, alegând să jertfească zeilor romani și persoanei divinizate a împăratului pentru a scăpa cu viață și a fi reprimiți în societate. În privința acestora care, ulterior, deveneau conștienți de gravitatea renunțării lor la credință și doreau să se întoarcă în sânul Bisericii, Sfântul Petru a stabilit o serie de reguli pentru reintegrarea lor. Regulile erau însoțite, bineînțeles, de un timp de pocăință sinceră și puternică. Sfântul Epifanie de Salamina relatează un conflict apărut între Arhiepiscopul Petru și Episcopul Meletie de Licopolis, care propunea măsuri mult mai drastice pentru revenirea în Biserică a celor apostaziați.

Lupta pentru dreapta credință

În anul 306, pe fondul intensificării persecu­țiilor, ierarhul Petru este nevoit să părăsească Alexandria, însă a avut în continuare grijă de credincioșii săi, încurajându-i printr-o serie de scrisori. Conform unor documente latine, traduse după o serie de originale grecești pierdute astăzi, Episcopul Meletie profită de absența îndelungată a întâistătătorului din Alexandria și ocupă în mod abuziv scaunul arhiepiscopal. Mai mult, acesta hirotonește noi clerici și așază episcopi pe scaunele vacantate în urma întemnițării ierarhilor de drept. Printre cei hirotoniți de Meletie se numără și preotul Arie, cel care va provoca mare tulburare în Biserică prin învățăturile sale. Aceste documente ne relatează și faptul că, la aflarea acestei vești, Sfântul Petru îl excomunică pe Meletie.

În anul 311, într-o pauză a persecuțiilor, ierarhul de drept se întoarce în Alexandria, cârmuind cu grijă Biserica în acele vremuri incerte. Îi vizitează pe creștinii închiși, săvârșește permanent sfintele slujbe, se roagă neîncetat și se îngrijește de văduve și de orfani. Pentru o perioadă, rămâne în afara atenției celor care impuseseră nenumăratele măsuri punitive. În aceeași perioadă, Arie începuse deja să își predice ideile, negând divinitatea Mântuitorului Hristos și atrăgându-i și pe alții cu argumentele lui. Constatând gravitatea viziunii și a acțiunilor sale, Sfântul Petru îl anatematizează. Înțelegând situația în care se află, Arie trimite doi preoți la arhiepiscop, cerându-i prin ei iertare și dând dovadă de falsă pocăință. El urmărea, de asemenea, să ocupe scaunul arhiepiscopal cu prima ocazie. Ierarhul, însă, luminat fiind de Dumnezeu și înțelegându-i înșelătoria, refuză să îl reprimească pe eretic în comuniune și își îndeamnă credincioșii să facă același lucru. Actele martiriului Sfântului Petru, deși apar mai târziu, relatează cum Dumnezeu a lucrat pentru ca acesta să discearnă falsitatea penitenței lui Arie. Astfel, Mântuitorul Hristos Însuși îi apare ierarhului, în timp ce cugeta la reprimirea ereticului, arătând ca de 12 ani și având haina sfâșiată, ținând-o la piept cu ambele mâini. Domnul îi explică faptul că haina Sa reprezintă Biserica pe care, deși a obținut-o prin propriul sânge, se va scinda din pricina ereziei al cărei promotor va continua să fie Arie.

Sfârșitul mucenicesc și moștenirea ierarhului

Mai târziu în același an, Sfântul Petru este arestat de autorități, întemnițat și condamnat la moarte prin decapitare. Sfântul Atanasie cel Mare îl acuză pe Meletie nu doar de tulburarea creată în Biserică prin comportamentul său abuziv, ci și de faptul că este cel care l-a denunțat pe ierarh autorităților. Tot Atanasie susține că Meletie însuși ar fi apostaziat, alegând să sacrifice zeilor, însă această afirmație trebuie primită cu reținere, întrucât se bazează doar pe aparenta imunitate de care Meletie se bucura în Alexandria și nu există vreo mențiune a ei la Sinodul I Ecumenic.

Aflând vestea întemnițării arhiepiscopului lor, creștinii din Alexandria au venit la închisoare în număr mare și, revoltându-se, au cerut eliberarea păstorului. Istoricul și episcopul copt Sever ibn al-Muqaffa relatează, în secolul al 10-lea, cum Sfântul Petru, temându-se pentru viața credincioșilor săi care îi provocau pe gardieni, le cere păzitorilor săi să demoleze unul dintre pereții inferiori ai temniței prin care să îl extragă și să îl ducă pe ascuns spre locul de execuție. Paznicii, care nu doreau nici ei să înă­bușe în mod sângeros revolta, au fost de acord și au împlinit dorința ierarhului care, prin martiriu, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. În noaptea trecerii sale la Domnul, o fecioară evlavioasă a auzit o voce spunând: „Petru a fost primul între Apostoli. Petru este ultimul dintre mucenicii Alexandriei”. Într-adevăr, Sfântul Sfințit Mucenic Petru a rămas ultimul martir important al persecuției din acea cetate.

După executarea sa, creștinii au luat trupul sfântului ierarh mucenic, l-au îmbrăcat în veșmintele arhierești și, înainte de înmormântare, l-au așezat pe tronul său din altarul unei biserici. În timpul vieții, Sfântul Petru se așeza întotdeauna pe un scăunel din apropierea Sfintei Mese, motivând că, de fiecare dată când se apropia de tronul destinat în mod normal ierarhului, vedea strălucind asupra lui o lumină și simțea puterea dumnezeiască a acesteia. În consecință, nu avusese niciodată curajul să se așeze acolo.

Sfântul Sfințit Mucenic Petru, Arhiepiscopul Alexandriei, a trăit o viață dedicată total Bisericii lui Hristos și păstoriților săi. Campion neînfricat al Ortodoxiei, acesta a dat dovadă de blândețe, dar și de corectitudine în privința celor aposta­ziați care doreau să reintre în comuniunea Bisericii și de asprime binemeritată în respingerea învățăturii ariene și a promotorilor ei. Privind scrierile sale, Sinoadele Ecumenice de la Efes și Calcedon au consultat lucrarea ierarhului, „Despre Divinitate”, iar sfântul este îndeobște cunoscut și prețuit pentru canoanele de pocăință ale sale.