Sfântul Ioan Botezătorul, prietenul Mirelui Hristos

Pentru a putea beneficia de bucuria duhovnicească a rugăciunii, creştinul trebuie să urmeze mai întâi calea pocăinţei şi a iertării păcatelor. Primul îndemn autentic adresat celor ce căutau să dobândească fericita ridicare de la cele trupeşti la cele duhovniceşti îl găsim în cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2). Prăznuim astăzi cea de-a treia aflare a cinstitului cap al Înaintemergătorului Domnului.

Plin de sfinţenie, chip ales al nevoinţelor duhovniceşti şi binevestitor luminat al Legii Noi, Sfântul Ioan este descris mai cu seamă din relatările Sfintelor Evanghelii. Acest ultim şi cel mai mare proroc al Legii Vechi s-a născut în familia preotului Zaharia şi a Elisabetei, verişoara Maicii Domnului (Luca 1, 5). Venirea sa pe lume a fost binecuvântată de Dumnezeu ca rod al rugăciunii părinţilor săi, care, înaintaţi în vârstă, au dorit foarte mult să împlinească desăvârşit porunca rânduită în familie. Sfânta Scriptură surprinde foarte bine profunda lor frământare pentru această socotită neîmplinire, oferind în continuare imaginea stăruitoare a rugăciunii pe care Dumnezeu, în cele din urmă, o ascultă şi o împlineşte.

Rugaciunile lui Zaharia și ale Elisabetei

Având în vedere aspectul pragmatic, din punct de vedere economic şi social, „necinstea” de a nu avea copii era socotită un lucru cu adevărat dezastruos. Dacă la nivel economic este uşor de înţeles că părinţii nu aveau nici un ajutor la bătrânețe, latura socială a acestei lipse era un adevărat stigmat, sterilitatea fiind înţeleasă ca pedeapsă pentru păcat. În consecinţă, „mulţi considerau că sterilitatea era un defect al femeii şi în general învăţătorii evrei insistau ca bărbatul să divorţeze de soţia stearpă, pentru a putea procrea. «Înaintaţi în vârstă» ar putea sugera că cei doi aveau peste şaizeci de ani (Mişna Avot 5, 21); vârsta în sine conferea un anumit statut social şi era uneori enumerată printre calităţi sau virtuţi” (Craig S. Keener, Comentariu cultural-istoric al Noului Testament, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2020, p. 206).

Faptul că Zaharia şi Elisabeta erau „drepţi înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1, 6) îi apropie în logica iudaică de exemplul patriarhilor Avraam şi Sara. Sfântul Evanghelist Luca relatează astfel pe larg minunata binecuvântare pe care Dumnezeu o pogoară peste cei doi, accentuând vedenia lui Zaharia din templu şi canonul negrăirii sau „muţeniei pe care acesta îl primeşte ca încredinţare a celor de sus făgăduite. Asociativ rugăciunii particulare, legate de acest mare eveniment, găsim în Sfânta Scriptură cuvintele Elisabetei: „Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea” (Luca 1, 25).

Botezul pocăinţei şi iertarea păcatelor

Misiunea Sfântului Ioan Botezătorul se descoperă mai înainte prin cuvintele prorocului Maleahi: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi Îl doriţi. Iată, vine!” (Maleahi 3, 1). De aici preocuparea sa pentru această continuă şi riguroasă pregătire duhovnicească a poporului pe care o începe implicit cu sine. Sfântul Ioan predica într-un singur loc: „Pe malul estic al râului Iordan, la câţiva kilometri de Marea Moartă”. O realitate deloc întâmplătoare îl leagă de comunitatea asceţilor esenieni, aşezaţi de cealaltă parte a Iordanului, în locul numit Wadi Qumran. Aceştia erau evrei care se retrăseseră din lume, dorind ca printr-o viaţă simplă şi prin asceză să sporească mai mult în comuniunea de rugăciune cu Dumnezeu. Rămâne însă de discutat dacă Sfântul Ioan Botezătorul a făcut parte sau nu din această comunitate protomonahală. Cert este că „mesajul său era unul de pocăinţă şi, ca simbol al acestei pocăinţe, folosea tradiţionalul mikva, o spălare ritualică de păcat”. Prin dimensiunea sa harismatică, marele proroc transformă formalismul iudaic într-o prefigurare a Botezului creştin. „Înainte de el, era vorba doar de un simbol al purităţii ritualice, în conformitate cu standardele Legii mozaice. Ioan a schimbat sensul, astfel că mikva-ul a ajuns să simbolizeze iertarea de păcate. Gestul său constituia o ameninţare la adresa orânduielilor vremii, potrivit cărora iertarea de păcate putea fi confirmată doar de preoţii de la templu (de obicei, contra unei taxe). Ioan a declarat că Dumnezeu le oferă iertare fără plată tuturor celor care se pocăiesc şi o cer. Afirmaţia aceasta, precum şi permanenta condamnare a ipocriziei şi a corupţiei instituţiilor timpului său au făcut ca un viitor conflict între el şi autorităţile religioase şi politice să fie, practic, inevitabil” (Richard R. Losch, Dicţionar enciclopedic de personaje biblice, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2019, p. 216).

Sfântul Ioan Botezătorul în tradiţia patristică siriacă

În tradiţia patristică a Bisericii primare, icoana Sfântului Ioan Botezătorul este legată implicit de adâncimile rugăciunii lăuntrice din practicile protomonahale ale răsăritului creştin. Laitmotivele pustiei, ascezei, pocăinţei sau jertfei muceniceşti fac din Botezător un adevărat preambul teologico-mistic, înveşmântat totdeauna în haina eshatologică de „prieten al Mirelui ceresc”. Despre acest aspect vorbeşte şi Sfântul Efrem Sirul în comentariul său imnografic la textul de la Ioan 3, 29: „Sufletul este mireasa Ta, trupul, cămara Ta cea de nuntă./ Oaspeţi Îţi sunt simţurile şi gândurile./ Şi dacă un singur trup este pentru tine praznic nupțial,/ cu atât mai mare este această sărbătoare pentru întreaga Biserică!” (Imne despre credinţă, 15, 5).

În acord cu tradiţia siriacă, profesorul Sebas­tian Brock interpretează personalitatea şi lucrarea Sfântului Ioan Botezătorul ca pe o transformare a preoţiei levitice în duhul Noului Legământ: „Este interesant că în arta creştină timpurie Sfântul Ioan Botezătorul este adesea descris ca punându-şi mâna peste capul lui Iisus şi este foarte posibil ca acest aspect să fie legat de tradiţia după care Botezătorul ar fi transmis preoţia levitică lui Iisus prin Botez (lucru destul de întâlnit la scriitorii sirieni, incluzându-i aici pe Afraate, Efrem şi Iacon de Sarug). Încă o dată, o înclinare către strictul paralelism dintre Botezul creştin şi Botezul lui Hristos ne ajută să explicăm de ce Sfântul Ioan Botezătorul transferă ideea conferirii preoţiei creştine prin rushma, cu care a fost în mod iniţial asociată, prin Botezul propriu-zis. Prezenţa în ritul est-siriac a actului liturgic de punere a mâinilor, în formă separată şi ulterioară Botezului, a atras atenţia cercetătorilor europeni din motive evidente. În fapt, există trei locuri în care preotul îşi pune mâinile peste capul catehumenului, fiind important de urmărit cel post-baptismal, ca perspectivă potrivită” (Sebas­tian Brock, The Holy Spirit in the Syriac Baptismal Tradition, Gorgias Press, 2008, p. 56).