Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Sfântul Ioan Damaschin, cuvios apologet şi imnograf

Sfântul Ioan Damaschin, cuvios apologet şi imnograf

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Documentar
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 04 Dec, 2020

Teolog de adâncă profunzime duhovnicească şi unul dintre cei mai mari apologeţi ai sfintelor icoane, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin (675-749) încheie perioada patristică a Bisericii din primul mileniu creştin. Opera sa, monumentală prin întindere şi con­­ţinut, este socotită o veritabilă sin­­teză de învăţătură dogmatică, omi­­letică, morală, apologetică, pole­mică, exegetică şi de imnografie creştină.

Sfântul Ioan Damaschin s-a născut în oraşul sirian Damasc, în cea de-a doua jumătate a secolului al 7-lea. S-a bucurat de o ascendenţă nobiliară aleasă, bunicul şi tatăl său făcând parte din orânduirea administrativă a califatelor arabe, cu toate că erau creştini prin naştere. După moartea tatălui (cca. 690), Sar­gun-ben-Mansur, tânărul fiu a preluat aceeaşi dregătorie, slujind sub califul Omar II (717-720).

În vremea califatului lui Omar s-a dezlănţuit o persecuţie grozavă asupra creştinilor, cu presiunea radicală de convertire forţată a acestora la mahomedanism. „Probabil că Omar II i-a cerut lui Ioan să-şi menţină postul în schimbul apostazierii. Ioan refuză, sacrificând rangul şi situaţia socială pentru Mântuitorul Hristos” (Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, Paris-Leipzig, 1902, XIII). Este momentul în care Ioan îşi împarte averea săracilor, părăseşte lumea şi, alături de fratele său Cosma (viitorul Episcop de Maiuma), se închinoviază la Mănăstirea „Sfântul Sava” de lângă Ierusalim. La scurt timp va fi hirotonit preot de Patriarhul Ioan al 5-lea al Ierusalimului, oferindu-i-se ca ascultare amvonul Bisericii Învierii din Cetatea Sfântă. Cu toate că se găsea de ceva timp departe de viaţa publică, Sfântul Ioan Damaschin se implică activ în apărarea sfintelor icoane, fiind anatematizat la Sinodul iconoclast din 754, alături de Sfântul Gherman al Constantinopolului şi de Episcopul Gheorghe de Cipru. „Ca răsplată pentru dăruirea sa jertfelnică în apărarea icoanelor, el va fi reabilitat, alături de ceilalţi doi, la Sinodul 7 de la Niceea. Totodată, el se va angaja în disputele teologice, apărând doctrina ortodoxă niceeană împotriva monofizitismului, nestorianismului, iacobismului, maniheilor şi a islamului” (Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Bucureşti, 2003, p. 397). A trecut la Domnul în anul 749, fiind aşezat spre veşnică odihnă în Mănăstirea „Sfântul Sava” din Ierusalim.

Dimensiunea mărturisitoare a teologiei Sfântului Ioan Damaschin se regăseşte în cele „Trei cuvântări apologetice contra celor ce resping sfintele icoane”. Această valoroasă lucrare a constituit mai târziu unul din documentele de căpătâi în statornicirea învăţăturii de credinţă din cel de-al 7-lea Sinod Ecumenic de la Niceea (787). Contextul doctrinar prin care sfântul a ajuns să întocmească aceste apologii este strâns legat de complicatul regim politic al împăraţilor bizantini din secolele 8-9.

Sfântul Ioan Damaschin a fost „unul dintre oponenţii cei mai curajoşi ai iconoclasmului”. Acest lucru reiese în primul rând din documentele adverse, semnate de contestatarii săi la Sinodul local de la Hiera (754), în frunte cu împăratul Constantin 5. Aici a fost anatematizat, alături de Patriarhul Gherman al Constantinopolului şi de Arhiepiscopul Gheorghe de Cipru. În lupta cu această erezie, care a măcinat Im­periul Bizantin mai bine de un secol, Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit trei tratate apologetice „împotriva celor care defăimează sfintele icoane”. Traduse în numeroase ediţii, aceste documente apologetico-dogmatice au rămas de referinţă pentru istoria Bisericii creştine, începând de la Sinodul 7 Ecumenic şi până în epoca modernă. „Traducerile în limbile moderne au fără îndoială de-a face cu interesul faţă de icoane arătat de mulţi creştini occidentali care simt că tradiţia icoanelor reprezintă ceva ce au pierdut în propria lor tradiţie” (Andrew Louth, Ioan Damaschin. Tradiţie şi originalitate, Sibiu, 2010, p. 289).

Deşi împărţită în trei, erminia iconologică a Sfântului Ioan Damaschin constituie în fapt un întreg apologetic, care reuşeşte ireproşabil să contureze şi să lămurească principalele coordonate ale învăţăturii de credinţă, privitoare la teologia sfintelor icoane. În primul tratat apologetic, Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte despre cele cinci feluri de icoane: „Fiul ca un chip/icoană a Tatălui; icoanele ca intenţii (viitoare) ale lui Dumnezeu pentru lumea creată (ceva foarte asemănător cu ideile lui Platon); icoanele, picturi văzute ale unor lucruri nevăzute, ca un fel de pedagogie; icoanele ca tipuri/prefigurări ale unei împliniri viitoare; şi icoanele, fie scrise, fie pictate, care ne aduc aminte de lucruri sau de oameni din trecut” (ibidem, p. 292). La acuzele de idolatrie, aduse frecvent de iconoclaşti, Cuviosul Ioan răspunde: „Eu nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Care S-a făcut pentru mine materie şi a primit să locuiască în materie şi Care a săvârşit mântuirea mea prin materie, şi nu voi înceta să cinstesc materia, prin care s-a lucrat mântuirea mea” (Tratatul I, 16, 4-19).

În cuprinsul celui de al doilea tratat apologetic, Sfântul Ioan Damaschin adună o sumă de argumente împotriva ereziei iconoclaste. Pe un ton cât se poate de direct, sfântul dezaprobă implicarea împăratului „în treburile Bisericii prin promovarea iconoclasmului, o ingerinţă pe care o numeşte brutal piraterie”. Mai departe, el revine asupra argumentelor de dezaprobare a acuzelor aduse cinstirii materiei, reamintind că „Dumnezeu Însuşi a făcut primul un chip/o icoană şi ne arată chipuri/icoane, mai întâi prin facerea omului după chipul/icoana lui Dumnezeu, iar mai apoi arătându-Se în Vechiul Testament prin teofanii, care sunt chipuri/icoane ale lui Dumnezeu mai degrabă decât manifestări ale fiinţei lui Dumnezeu Însuşi” (Tratatul al II-lea, 20, 15-26).

Cel de al treilea tratat împotriva iconoclasmului completează seria argumentelor apologetice, subliniind în special ideea că „religia creştină are un dublu caracter, mijlocind între material şi spiritual, răspunzând dublei naturi a oamenilor” (Louth, p. 300). „Pentru că suntem dubli, făcuţi din suflet şi trup, şi sufletul nostru nu este gol, ci ca acoperit cu o perdea, nu este cu putinţă să venim la cele spirituale în afara celor corporale. Deci aşa cum cu urechile noastre trupeşti auzim cuvinte sensibile şi înţelegem cele duhovniceşti, tot aşa printr-o vedere trupească venim la contemplarea duhovnicească. De aceea, Hristos a luat trup şi suflet, pentru că omul este trup şi suflet; de aceea şi botezul este dublu, din apă şi din Duh, şi împărtăşania şi rugăciunea şi psalmodia, toate sunt duble, trupeşti şi duhovniceşti, şi lumini, şi tămâie” (Tratatul III, 12, 23-35).

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Ioan Damaschin